Verbul a (se) grozăvi are un sens foarte bine cunoscut şi prezent în toate dicţionarele, care înseamnă, în registru familiar şi ironic, „a avea o impresie exagerat de bună despre propriile însuşiri (şi a face caz de ele)”. Probabil că mult mai des se utilizează expresia „a (o) face pe grozavul”, echivalentă cu „a-şi da aere”. Sinonimele cele mai folosite sunt a se lăuda şi a se îngâmfa.

Verbul este un derivat al adjectivului grozav care, pe lângă sensul înrudit cu cele discutate până aici („remarcabil, excepţional, extraordinar”), mai are o accepţie, negativă. Astfel, pornind de la o oarece înrudire cu substativul groază, termenul înseamnă, de exemplu, groaznic, îngrozitor. Interesant mi s-a părut însă faptul că această semnificaţie a verbului corespunzător nu apare explicată. Cele mai darnice sunt dicţionarele de sinonime, unde apare echivalenţa cu a deforma, a desfigura, a poci, a schimonosi, a sluţi, a strâmba, a urâţi.

Aparenta incompatibilitate dintre cele două sensuri m-a pus un pic pe gânduri… Dicţionarele indică etimoane diferite, dar felul în care cuvintele se apropie şi se depărtează unul de altul este, câteodată, mai grăitor decât începutul vieţii lor. Prin urmare, dincolo de ironie şi glumă, oamenii care fac întotdeauna pe grozavii sunt groaznici. Iar grozăvirea de sine devine groaznică atunci când… Atunci când ce?

Când lăudăroşenia se referă la lucruri serioase şi când ne îngâmfăm cum ştim noi să gândim mai bine ca oricine, cum ştim mai bine decât toţi ce este ori ce nu-i, pentru fiecare. Când îngâmfarea noastră că am găsit soluţii infailibile distruge tot ce alţii construiesc în jurul nostru. Când închipuirea noastră că putem face faţă unor situaţii ne rupe echilibrul interior. Şi când, într-o zi, de nicăieri, grozăvia întregului adevăr ne copleşeşte…