Verbul a (se) parfuma a ajuns în limba română din franceză (parfumer) şi înseamnă, mai întâi de toate, „a (se) stropi cu parfum, a(-şi) da cu parfum”, situaţie în care este folosit pentru persoane sau lucruri. Una dintre variantele mai vechi ale termenului, a profumá (care nu mai este folosit astăzi), trădează înrudirea cu italiana.

Verbul se foloseşte şi pentru a sublinia efectul pe care îl are această acţiune, adică de „a răspândi un miros plăcut” după impregnare cu parfum sau de „a umple cu parfum, cu o mireasmă plăcută”. Sinonimele cele mai des utilizate sunt a înmiresma (de la mireasmă) şi a îmbălsăma (de la balsam).

Îmi aduc aminte că mi-a plăcut foarte mult ideea lui Süskind din „Parfumul”: oamenii pot să găsească metode să scape de toate celelalte simţuri pe care le au, dar nu pot scăpa de parfumuri, pentru că nu au cum a se opri din a respira. Este – probabil – cel mai invaziv element al exteriorului, care ne devine propriu, odată cu aerul fără de care nu putem trăi.

Presupun că toată lumea are pasiunea parfumurilor, dintre care cel mai important este cel al săpunului – cum bine se zice. E fascinantă impresia puternică pe care o producem unii asupra altora, prin felul în care alegem să dăruim fiinţei noastre eleganţă, nu doar prin haine. Şi cât de uşor se cade dintr-o extremă în alta, din prea mult şi din prea insistent…

Suntem „nasuri” umblătoare, se pare, deşi uităm deseori asta, şi ne agresăm unii pe alţii fără voie sau ştire. Pentru că, deşi la şcoală învăţăm o mulţime de lucruri de tot felul, nimeni nu ne învaţă să ne preţuim senzaţiile.