Verbul a noroci face parte dintre cele foarte rar folosite în limba română, probabil pentru că termenul de la care se formează, noroc, este prea larg utilizat şi intră în atâtea combinaţii lingvistice expresive. Însă, căutându-l şi temându-mă că DEX-ul nu-mi va fi de mare folos, am descoperit că mă înşelasem; este destul de bine reprezentat acolo, iar numărul de sinonime este impresionant.
Prima observaţie a fost aceea că aria sa de răspândire este registrul popular şi familiar, lucru pe care l-am găsit parţial justificat de conotaţia folclorică, de superstiţie, pe care o are cuvântul. Pentru că ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost faptul că, în ciuda credinţei unora dintre noi că norocul înseamnă bunăstare financiară, verbul acesta se leagă de două noţiuni prin excelenţă metaforice şi filozofice: fericirea şi predestinarea. Cea dintâi explicaţie dată este echivalentă cu „a face pe cineva fericit” sau „a aduce cuiva noroc”, insistând apoi pe „a ferici”, „a deveni fericit”, „a avea norocul, fericirea să…”. Cea de-a doua dimensiune se referă la aranjamente stelare şi este extrem de bogată în sinonime: „a ursi”, „a meni”, „a hărăzi”, „a sorti”, „a (pre)destina”, „a hotărî”, „a rândui”. Iar când lucrurile nu vin de la sine sau cum ne-am fi dorit noi, se poate apela la vrăji, prestabilind viitorul, verbul folosit fiind acelaşi. În ultimă instanţă, cele trei concepte, care pot funcţiona perfect independent unul de altul, dau cele mai bune rezultate când se ţin de mână: destinul e obligat să-ţi fie favorabil, că de-asta e al tău şi nu al vecinului, iar norocul te-ar putea ajuta să ţi-l împlineşti, adică să-ţi găseşti fericirea. Dar, aşa cum spune înţelepciunea populară, norocul ţi-l poţi găsi sau ţi-l poţi ocoli.

Încă din copilărie, atunci când vine vremea, una dintre ocupaţiile mele fundamentale este să adun „noroace”. Ştiţi, seminţele acelea care zboară în nişte norişori de puf şi pe care le scuipăm de trei ori, vârându-le în sân. Îmi place să le fugăresc, să le înhaţ din zbor sau să le pândesc, aparent nepăsătoare, dar urmărindu-le mişcările şi anticipându-le următoarea turnură, ca să întind doar palma, pe care s-o închid brusc în pumn norocos. Cele mai dragi îmi sunt, însă, cele care se agaţă de mine, de parcă le-ar fi nevoie de palma mea; vin glonţ spre mine şi nu trebuie decât să fac jumătatea mea de gest ca să le capăt. Se întâmplă destul de rar asta şi mi se pare, într-un fel ciudat, că doar astea sunt cele pe care le merit cu adevărat. Într-o zi mi s-a întâmplat însă ceva tare straniu: când am ajuns acasă, camera mea era invadată de noroace. Ieşeau de peste tot, la orice mişcare. Intraseră pe fereastră (nu ştiu cum, pentru că e mereu deschisă, dar n-a mai păţit aşa invazie) şi mă aşteptau să ajung acasă. Unul dintre ele a stat neatins, prins cumva într-un sertar, pe o casetă de bijuterii, pe care n-am mai folosit-o o vreme, ca să nu-l deranjez. Şi îl întrebam în fiecare zi: „Auzi, tu n-ar trebui să fii pe altundeva şi să dai o floare, un copac, ceva?” Iar el zicea că nu. Şi eu zâmbeam.