Verbul a ferici nu e totuna cu a fi fericit, apropiindu-se de acesta doar în anumite contexte, când este asociat explicaţiei „a face sau a deveni fericit”. Însă mie mi se pare că a ferici are în conotaţie aparenţa, impresia, fără a ajunge la certitudine şi convingere. Verbul nu lămureşte prea categoric starea, nici în dimensiune tranzitivă – „a considera, a socoti pe cineva fericit” (ceea ce nu înseamnă că respectivul chiar e), nici în cea reflexivă – „a se socoti mulţumit, satisfăcut” (ceea ce nu exclude faptul că uneori, când… socotim, ne mai dă şi cu virgulă). Dintre sinonime – care se depărtează surprinzător de sensurile acestea –, amintim pe a binecuvânta, a felicita, a glorifica, a lăuda, a (prea)mări, a (prea/pro)slăvi, sau pe a noroci (din registrul popular).

După observaţiile mele, termenii legaţi de fericire ridică două probleme: fie denumesc aproximativ starea, fie – dacă reuşesc să-i dea un nume – nu pot să o şi explice, ca să ştie, lămurit, tot omul ce e şi cum se recunoaşte fericirea. Astfel că fiecare este nevoit a decide pentru sine, însă din cauză că răspunsul este atât de imprecis şi imposibil de lămurit în parametri cuantificabili, ne-am obişnuit nici să nu mai credem în ea. În starea de fericire, adică. Numai că eu, dăruită în mod excepţional cu talentul de a nega evidenţele, sunt din nou contra curentului: un singur lucru vreau de la viaţa mea – să fiu fericită. M-a întrebat într-o zi o copilă dacă sunt şi i-am răspuns, o fracţiune de secundă mai târziu, fără să am nevoie de gândire: „Da. Ceea ce nu înseamnă că nu plâng niciodată.”

Să mă explic: nu cred că dovezile de fericire reală se găsesc la… suprafaţa fiinţei noastre, în acel segment al psihicului uman pe care am învăţat să-l cunoaştem şi să-l utilizăm. Dimpotrivă, aparenţa mimează foarte uşor fericirea şi există chiar un nivel al simulării dedicat propriei persoane, nouă înşine atunci când vrem să ne convingem că suntem „bine”. Aici mi se pare mie că se fac nişte confuzii. Cred că, de fapt, fericirea e o stare de profunzime, constantă, care zace adânc ascunsă în noi şi pe care nu toţi avem norocul s-o descoperim de-a lungul unei vieţi. E născută din convingerea aceea că nu există, în lumea asta mare, un alt loc în care ţie să-ţi fie mai bine decât acum, un alt om care ai vrea să fii, un alt lucru pe care ai vrea să-l faci în fiecare zi.

Sau, dacă se-ntâmplă-ntr-o zi să existe, fericirea înseamnă încrederea ta că poţi ajunge acolo, că poţi deveni omul acela, că doar în tine zace putinţa de a face oricare acel lucru pe care doreşti a-l face ori a-l învăţa. Că toate astea ţin de voinţa de a găsi acel lucru, ori acel loc, şi de răbdarea pe care o ai până să ajungi la destinaţie. A nu se înţelege că asta presupune statul cu mâinile în sân. Nu vorbesc aici de autosugestia lui „oricum nu e nimic de făcut, aşa că… n-am de-ales”. Fericirea „că trebuie” mi-e străină, dar ştiu că unora le iese. Aşa că spun: poate nu degeaba dicţionarele sunt evazive, şi ce-am descoperit eu pentru mine, altora le-o fi de râs sau de zâmbet ironic cel puţin. E important ce spun aici? Pentru mine, da. Şi, până la urmă, contează ceva mai mult decât asta?