a dezamăgi
Pentru verbul a dezamăgi am găsit câteva explicaţii, iar cu una dintre ele nu prea sunt de acord. Spune că acest cuvânt se referă la „a face pe cineva să-şi piardă iluziile”, ceea ce presupune cumva că nu pot fi dezamăgiţi decât pe cei visători, care trăiesc exclusiv într-o lume iluzorie. Ceea ce, ştim foarte bine, nu e adevărat: nimeni nu e scutit de dezamăgiri. Sinonimul a deziluziona îmi pare mai aproape de esenţă, alături de a „a cădea / a ajunge în starea de deziluzie”… Îmi păstrez însă rezervele, şi le accept complet şi cu inima deschisă doar pe a decepţiona şi pe a dezumfla (familiar). Explicaţiile vorbesc la un moment dat despre „pierderea speranţei”. E adevărat, există şi dezamăgiri cumplite, dar cred că speranţa e un lucru ce nu se pierde chiar cu una, cu două.
Motivul pentru care am ales acest verb se datorează faptului că în ultima vreme am cunoscut, ceva mai des decât eram obişnuită, gustul amar al dezamăgirii şi al neputinţei. Şi – zic eu – nu pentru că aş fi o închipuită şi o iluzionată (deşi îmi recunosc un strop de naivitate), ci pentru că nu pot deloc-deloc să mă obişnuiesc cu faptul că oamenii preferă să nu reacţioneze atunci când se petrec lucruri cu care nu sunt de acord, sau care le fac rău. Mă înfurie peste măsură datul din umeri, asortat cu „asta e, ce pot să fac”, laolaltă cu „lasă, că se poate şi mai rău”. Nu pot să le accept. Nici în dragoste, nici în familie, nici la slujbă, nici în mintea mea. Şi uitându-mă în jur, pentru prima dată de când mă ştiu, mă întreb dacă nu cumva e ceva în neregulă cu mine.
O să mă folosesc de ce are gugăl să-mi ofere așa că o sa mă bazez pe trimiteri din alte limbi. Dacă nu mă înșel, dez vine de la latinescul dis, iar despre acesta yourdictionary.com spune: apart, asunder (principalul sens fiind cel de /separat sau a separa/); și mai oferă ca explicație /Deprive of/ (= a lipsi de ceva; sinonim cu a separa, nu?). Caz în care este reconfirmat sensul verbului de „a face pe cineva să-şi piardă iluziile”. Dacă nimeni e scutit de dezamăgiri atunci de ce ar fi cineva scutit de iluzii? Întocmai pt. că toate lumea are parte de dezamăgiri se înțelege că toată lumea are anumite iluzii. Însă cred că am comis o greșeală logică aici, aceea de raționament în cerc(?).
Cât despre ultima parte, dacă luăm în considerare citatul: „Insanity is a perfectly natural adjustment to a totally unnatural and negative environment”, atunci poate că dvs. sunteți sănătoasă și tocmai de aceea nu acceptați ajustarea firească la nebunia colectivă. Tocmai în ton cu vremea, azi doar ce-am pus mâna pe /Însemnările unui nebun/, faină nuvelă, zău! Dar citind-o mă tot gândeam la cele ale lui Caragiale, să fie semn rău ăsta?
15 iunie 2010 la 2:22Draga Iulia.
Daca „pierderea iluziilor” nu corespunde verbului in viata ta, cum e cu „a nu corespunde asteptarilor”? Toti avem „asteptari” in priviinta purtarii, relatiilor, societatii, etc. Uneori e de ajuns ca cineva sa nu se comporte (sau sa reactioneze) cum asteptam, sau sa nu mai gasesti cartea dorita la biblioteca, sau sa nu aiba pantoful perfect in marimea ta ca sa fim deceptionati. (Vorbind de bagatele – inafara de pantofi bineinteles.)
E normal sa te enerveze ceva cind ceilalti nu se comporta conform „asteptarilor” tale. Oamenii sint diferiti si reactioneaza diferit la dificultati si obstacole in viata. E mult mai usor si comod sa dai din umeri si sa te lasi „dus de soarta” (alt cuvind care ma innebuneste)decit sa fii activ, cu ochii deschisi in viata si sa infrunti o greutate. Inteleg ca ti-e greu sa intelegi. Mintea ta functioneaza pe alte unde si cuprinde alte dimensiuni de informatii si sentimente. Majoritatea umanitatii se multumeste cu „mijlocul”. Majoritatea nu poate mai mult oricit ar vrea. Fericiti sint cei care n-o realizeaza pentru ca traiesc in lumea lor finita, mai mult sau mai putin fericita. Exita insa si oameni care lupta sa scape de restrictia creierului si dau atit de des de granita mediocritatii proprii. E cel putin la fel de frustrant. Fa-ti drumul tau, il vei gasi. Cum spun spaniolii? Fiecare om isi are jumatatea lui de portocala. Viata e asa cum ti-o faci.
15 iunie 2010 la 12:04@Aronymus
Dar dacă tot veni vorba, mi-am amintit de un volum pe care l-am primit la 18 ani, pe care un amic scrisese un citat din Seneca referitor la omul al cărui ceas arată ora cea bună… La ce-i foloseşte dacă ceasurile tuturor celorlalţi arată altceva? Nu-mi amintesc exact citatul… poate o să-l caut într-o zi 
15 iunie 2010 la 19:28Da, ştiu ce spui, atâta că tot nu sunt de acord până la capăt cu definiţia asta… Nu mai insist, pentru că ştiu că ai înţeles despre ce zic. O să iau doar un exemplu: felul în care te dezamăgesc prietenii, sau cei de-un sânge cu tine; nu cred că „iluzie” se cheamă felul în care ţi se părea că-i ştii. Poate o lipsă de cunoaştere, poate o impresie greşită, dar „iluzie” are ceva conotaţii în plus pe care eu nu pot să le ignor… My mistake.
Nu mă pretind eu niciodată cea mai normală dintre toţi
N-am citit „Însemnările unui nebun” (Gogol?), o să caut. Dar la Caragiale ne întoarcem periodic, dintotdeauna.
@Angelica
Da, mai degrabă merge explicaţia asta cu „aşteptările”! Şi cât am mai căutat…
Subscriu la pantofi! „bagatelă” e o blasfemie
Nu sunt „enervată” de ce văd în jur. Sunt frustrată şi amară. Ceea ce se întâmplă este – din punctul meu de vedere, limpede ca lumina zilei – inacceptabil şi degradant. Nu mai insist, pentru că nu e locul potrivit pentru asta.
Mulţumesc pentru sfat. Ştiu să-mi fac drumul, întotdeauna am ştiut. Însă mereu am crezut că e în această ţară. Acum nu mai cred asta.
15 iunie 2010 la 19:34Am înțeles. Cred că am văzut citatul ăsta și în Testamentul lui Seneca de Pedro Galvez, însă cu siguranța l-am mai auzit undeva, hmm!
15 iunie 2010 la 23:41