Dintre toate verbele limbii române, a deveni are o particularitate morfologică unică: este singurul verb prin excelenţă copulativ. Mai simplu spus: nimeni nu poate deveni; trebuie să se precizeze ce anume devine. Îl presupune în acelaşi timp, paradoxal, şi pe a începe, dar şi pe a ajunge să fie ceva. Presupune ca obligatoriu nu numai traseul de parcurs (adică schimbarea, transformarea, prefacerea, preschimbarea, modificarea), dar şi existenţa fără dubiu a punctului terminus – finalul devenirii. Principiul fundamental este, prin urmare, imperativul schimbării, structurale sau superficiale (asta e alegerea noastră, presupun, pentru că verbul acoperă şi pe a căpăta altă formă, şi pe a căpăta alt conţinut). Sinceră să fiu, am impresia că aici e breşa în plan faptic: planul devenirii, mental sau fizic, îl stabilim noi. Nimeni nu devine altceva decât ceea ce hotărăşte singur, ceea ce alege să fie, întrucât singurul lucru pe care îl putem controla este înlăuntrul nostru. De-asta au importanţă gesturile mărunte care îi lovesc pe alţii. Chiar dacă unele dintre ele nu sunt intenţionate, dacă există, înseamnă că e voinţă adâncă în ele, deşi inconştientă. Iar dacă ies la suprafaţă, înseamnă că răul e deja acolo, iar neglijarea lui nu face decât să adâncească prăpastia. Tocmai de-asta, nu spun că e uşoară treabă povestea asta cu a stăpâni ce e în noi. Dimpotrivă, este cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut în zilele ce ne sunt date.

Ceea ce vreau să subliniez este convingerea mea că, de fapt, chiar şi atunci când am devenit ceva ce nu ne place, a fost tot alegerea noastră (gândindu-mă mai bine, poate abia atunci este cel mai mult alegerea noastră). În plus, avem în mod gratuit certitudinea ciudată (şi nefericită) că am terminat de devenit, că asta a fost şi gata, că ăsta e capătul drumului. Ceea ce este absurd, pentru că decizia imediat următoare e păstrarea ilogică şi artificială a unei stări de fapt care s-a terminat. Ce îmi place mie grozav la viaţa asta e tocmai faptul că, oricât aş încerca să neg evidenţa şi să rămân cantonată în stările mele fals (de)săvârşite, viaţa câştigă întotdeauna. Iar devenirea se manifestă cumva, altădată, într-un alt loc, în care eu am evoluat suficient ca să pot înţelege sau accepta. Perpetuu.