Verbul a irosi este unul aproape prin excelenţă conotat negativ, care asociază în plan mental consumul cu risipa, folosirea cu nechibzuinţa, împrăştierea cu excesul, efortul cu inutilitatea. Avem, prin urmare, sinonimie cu a pierde, a risipi, a cheltui, a prăpădi. Iar ceea ce mi se pare mie evident tot citind explicaţii prin dicţionare e că există situaţii când aşezarea lângă a irosi a unor termeni ca inutil şi degeaba e suspect de apropiată de pleonasm. Verbul se poate referi la bani sau bunuri materiale, dar şi la elemente mai puţin concrete ale existenţei unui om, ca energia, sănătatea ori viaţa, chiar.

În această ultimă accepţie, este folosit de obicei pentru a sublinia o pierdere inutilă care ar putea fi evitată. De parcă ar fi posibil să-ţi trăieşti viaţa exclusiv pe principiul eficienţei! Am refuzat întotdeauna să accept ideea asta cu „am irosit ani din viaţă” făcând cutare sau cutare lucru. Şi zilele trecute, în „Egoistul” lui Jean Anouilh, l-am auzit pe Léon Saint-Pé spunându-i tinerei sale amante, care îl acuza că i-a furat tinereţea, că ideea asta e complet eronată, atâta timp cât câştigurile traiului cu el erau mai mult decât evidente.

Mie mi se pare o concepţie falsă şi născută dintr-o aplecare a omului de a regreta tot timpul ce nu are, de a se uita tot timpul la ce n-a făcut. Uităm întotdeauna că orice experienţă ne învaţă ceva, ne schimbă într-un fel, ne transformă în ceea ce devenim, ne înalţă spre o nouă etapă. Da, poate că uneori pricepem mai greu greşelile şi durează mai mult până ne lămurim. Dar irosire? Nu. Şi mă tot întreb: ce Dumnezeu ni s-o părând atâta că pierdem? O viaţă? Păi mai bine încetăm a ne mai plânge şi facem ce putem mai bun cu asta de-acum, aşa irosită cum ni s-ar putea părea. Pentru că, pur şi simplu, alta nu mai primim oricum.