Verbul a idolatriza este unul destul de rar folosit în limbajul nostru curent. Se referă, etimologic privind lucrurile, la “a slăvi pe cineva sau ceva ca pe un idol”, adică “a trece un lucru sau o fiinţă în rândul idolilor”. Termenul este explicat prin sufixarea lui idolatru şi stabileşte sinonimie cu a adora, a apoteoza, a deifica, a diviniza, a venera, a zeifica. Nu pare foarte greu de intuit logica prin care verbul a trecut apoi într-o altă zonă semantică, lămurindu-se prin “a iubi cu pasiune” şi incluzând între conotaţii pe “a trata cu dragoste şi cu admiraţie exagerată, a iubi în mod exagerat”.

Gustave Flaubert scria în “Madame Bovary” că n-ar trebui să ne atingem idolii, pentru că riscăm să ne rămână poleiala pe mâini… Metafora este una dintre cele mai reuşite pe care le-am citit, ceea ce nu înseamnă că nu poate fi contrazisă. Sugerează cumva că nu e neapărat greşit să ne facem idoli de piatră, ci să avem, în acelaşi timp, grijă să le facem şi un piedestal, frumos şi inaccesibil, pentru a nu fi cumva tentaţi să-i luăm în braţe. Căci, odată ce ne-am apropiat prea mult, dezamăgirea poate fi uriaşă. Rezervele mele apar în momentul în care citatul transmite ideea că ar trebui să ne temem de asta.

De acord, poleiala iluziilor noastre, îndepărtată datorită apropierii (paradoxal, nu?), va lăsa loc unui adevăr mai crud decât însuşi adevărul, deoarece toate defectele vor fi exagerate de forţa uriaşă a deziluziei. Probabil că cel mai bun exemplu pentru asta este… momentul în care am înţeles că părinţii ne sunt oameni. În acelaşi timp, nu e acceptarea acestui fapt dovada de necontestat că ne-am maturizat? Poleiala de pe mâini nu e nicio mare brânză, până la urmă, dar vederea omului real de sub ea poate fi o cutremurătoare lecţie de viaţă. Când ne redefinim conceptul de “idol”.