E, în sfârşit, vremea pentru a înflori! Este un verb de primăvară, pentru care sensul propriu se referă la „a face, a da, a se acoperi de flori”, iar despre acestea la „a-şi deschide bobocii, a se desfoia”. Termenul se foloseşte pentru tot ce capătă aspectul unei flori ori devine de parcă ar fi presărat cu ele şi, prin extindere, la orice lucru care se arată în toată frumuseţea şi strălucirea sa.

Multe sunt cele care pot înflori. Se spune deseori despre faţă, despre obraji, atunci când devin rumeni, se înroşesc, se îmbujorează, se luminează. În registrul popular, verbul se foloseşte referitor la acţiunea de a face ca o pânză să devină de un alb strălucitor, prin spălare şi uscare la soare. De asemenea, de utilizează pentru unele produse alimentare, de obicei lichide, care prind floare, acoperindu-se cu un strat subţire de mucegai.

Sinonimele sugerează stări extrem de diferite, de la simpla apariţie – a se arăta, a se ivi, până la a se dezvolta în condiţii favorabile şi în toată plenitudinea – a creşte, a prospera, a propăşi. Este, desigur, foarte des întâlnită înflorirea unor obiecte prin cusături, desene, ornamente – a împodobi, a înfrumuseţa. Dar, în mod cert mult mai comună (întrucât toţi avem darul vorbitului), este înflorirea poveştilor spuse celorlalţi – a exagera.

Momentul înfloririi copacilor mi se pare unul de uriaşă forţă şi de inefabilă fragilitate, în acelaşi timp. Splendoarea lor delicată nu încetează să mă surprindă şi să mă încânte, cu plina risipă căreia i „se dedă Florarul”. În oameni, înflorirea pare un semn al maturităţii, iar trezirile târzii sunt cele mai spectaculoase. Îmi place, de exemplu, felul în care asta se întâmplă în chip neaşteptat, atunci când în viaţa lor pare să mijească o fărâmă de fericire. Căci fericirile, oricât de scurte, nu-s niciodată de florile mărului.