Termenul a polei are o problemă foarte interesantă legată de semnificaţie, căci sensurile lui nu au legătură cu fenomenul meteorologic ce-i dă numele. Se formează de la substantivul polei (este un derivat regresiv), adică de la „strat subţire de gheaţă, continuu şi neted, obţinut prin îngheţarea apei; chiciură, promoroacă; gheţuş, polediţă, poleială, policie, sticluş”.

Însă verbul face mai curând referire la celelalte sensuri ale substantivului, care au în vedere diferite metode artificiale de a da „strălucire, lustru, luciu” unor obiecte. Înseamnă, prin urmare, „a acoperi un obiect cu un strat subţire de material inoxidabil (aur, argint), în scopul protejării sau al înfrumuseţării”, sinonim cu a sufla, a spoi, a suri.

Prin extindere de sens, acţiunea se poate referi la simpla încercare de a înfrumuseţa recurgând la metode mai simple, cum ar fi „învelirea într-o foiţă subţire de staniol sau de hârtie colorată”. Asta şi pentru că, într-un fel, termenul de poleială duce cu gândul la lustru superficial, la aspect prefăcut ori contrafăcut, la lipsă de profunzime.

Sensul figurat al verbului se bazează pe efectul pe care lumina îl produce atunci când se răsfrânge asupra suprafeţelor poleite – „a străluci sau a face să strălucească; a (se) învălui într-o lumină strălucitoare, aurie sau argintie”. Şi tot astfel, face referire la încercările de „a prezenta într-o lumină favorabilă o situaţie, un aspect, o idee, o împrejurare”.

Mă încântă expresia a fi leit-poleit, care pare să n-aibă nicio legătură cu a polei. Înseamnă „a fi întocmai, la fel, identic” şi nu are în vedere o îmbunătăţire, o înfrumuseţare. O simt născută dintr-o alunecare lingvistică spre sonoritate, căci cei doi termeni sunt sinonimi, în registrul vechi al limbii. O frumoasă modalitate de a reda un superlativ absolut, simţit ca un cântec.