Unul dintre verbele al căror sens este prin excelenţă tributar mişcării este a dansa. Din punctul meu de vedere, asta e una dintre cele mai pasionale expresii ale spiritului uman, fie că este vorba despre tobele aborigenilor, despre îmbrăţişarea a doi îndragostiţi în singurătate, despre varianta club, sau despre balet. Izvorul tuturor dansurilor pare să fie nevoia spiritului uman de exteriorizare şi de expresivitate.

Prima accepţie a termenului se referă la a executa, după muzică, un dans cu cineva, a invita la dans pe cineva, ori a avea un partener de dans. Există, în funcţie de locul sau mediul în care se desfăşoară dansul, mai multe sinonime parţiale, precum: a juca, a dănţui, a sălta, a sări, a ţopăi. După complexitatea tehnică a dansului, se foloseşte ca explicaţie „a se mişca pe ritm”, „a poseda bine tehnica dansului” sau „a executa un dans după reguli specifice”. Motivul pentru care dansul este o artă rezidă în aceste cuvinte, însă realizările cu adevărat excepţionale presupun nu doar stăpânirea perfectă a tehnicii, ci şi un simţ deosebit al trupului în mişcare, multă creativitate, inspiraţie, chiar geniu. Dansul este definit drept un ansamblu de mişcări ritmice şi variate ale corpului omenesc, executate în acordurile unei melodii şi având caracter religios, de artă sau de divertisment, şi poate fi: ritual, popular, de salon, modern, clasic sau academic.

Există însă ceea ce se numeşte dans macabru, explicat de DEX drept o temă alegorică ce simbolizează egalitatea în faţa morţii. Aceasta este reprezentată ca un schelet cu o coasă în mână, care atrage în hora ei oameni de diferite vârste şi pături sociale, imagine care a devenit foarte cunoscută în artele moderne. Prin urmare, plecând de la această asociere ciudată, dansul nu semnifică doar mişcare şi viaţă, ci şi o formă de a comunica şi a se comunica; în aceste condiţii, până şi moartea-personaj alegoric are dreptul să-şi exprime rostul. În sprijinul ideii vine expresia dansul albinelor pentru a denumi metoda folosită de acestea ca mijloc de semnalizare, prin care, făcând anumite mişcări, îşi comunică găsirea unei surse de hrană, direcţia şi distanţa până la aceasta. Mişcările lor ne par un dans, cuvânt pe care îl folosim şi pentru a descrie mişcarea necontenită, fără astâmpăr a fulgilor, a frunzelor sau a altor obiecte uşoare, plutitoare prin aer. Pentru a lărgi la scară infinită perspectiva, putem să ne întrebăm despre nevoia planetelor de a naşte, dansând, muzica sferelor. Viaţa însăşi este un dans, pe muzici diferite pentru fiecare dintre noi. Şi am, câteodată, certitudinea că am descoperit marele ei mister: oare momentele noastre de glorie nu sunt, cu adevărat, acelea în care inima, auzind o muzică numai de ea ştiută, „dansează” de fericire?