Verbul a dănțui face parte din fondul mai vechi al limbii, fiind folosit însă și astăzi în registrul popular. Este un derivat al substantivului danț, fiind format cu ajutorul sufixului -ui. Dicționarele nu precizează neapărat o explicație a termenului, sensul (dedus cu ușurință, de altfel) fiind lămurit prin sinonimia cu a dansa, a juca ori a sălta.

Una dintre expresii se remarcă prin utilizare mai frecventă (cel puțin în spațiul religios ortodox), fiind legată de un rit bisericesc extrem de important. Este vorba despre celebrul „Isaia dănțuieşte”, numele unei cântări care se intonează la sfârșitul cununiei, structura ajungând a fi utilizată și pentru a desemna, în sens figurat, căsătoria propriu-zisă.

Prin extindere de sens, verbul se poate referi fie la orice mișcări sincronizate cu un anumit ritm („a-şi mişca corpul în cadență”), fie la gesturi similare dansului („a umbla făcând mișcări ca de dans”). În ultimă instanță, se poate chiar şi „dănțui pe funie (sau pe frânghie)” care se explică în sens propriu – „a umbla pe funie, făcând fel de fel de figuri, a face echilibristică”.

Termenul dănțuială mi se pare sensibil diferit de dans, pe care îl găsesc mai banal – poate pentru că este utilizat în mod curent, pierzându-şi din expresivitate. Celălalt, îmbogățit cu parfumul vremilor de altădată, aduce un plus de familiaritate, de intimitate. Poate e doar o impresie, însă folosirea acestui termen (acum, când e demodat) include o notă suplimentară, privind participarea emoțională, trăirea intensă şi bucuria nedisimulată a dănțuitorului.

Recunosc, sunt o mare dănțuitoare de fel. Nu am făcut niciodată vreun curs, nu am învățat să dansez în cadru organizat (poate doar la grădi), dar ritmul îl simt oriunde s-ar auzi și mă încântă. Zilele trecute, am dănțuit la Untold, pentru că, deși ascult muzică de multe feluri și înclin spre clasici, ritmurile trance sunt cele care îmi mișcă teribil picioarele.

În ringul de dans se sfârșesc, pentru mine cel puțin, discuțiile despre superioritatea unor muzici asupra altora. Pentru că frumusețea libertății pe care mi-o oferă mie dănțuiala nu poate fi explicată, nu poate fi transmisă, nu poate fi judecată. Există o muzică pentru orice şi fiecare dintre noi își este dator sieși cu o dănțuială cum se cuvine. Fără a o explica nimănui!