Verbul a valsa vine în limba română din surata ei, franceza, şi înseamnă – simplu, simplu de tot – „a dansa un vals”. Sinonimul său, mai vechi şi mai rar folosit, este a vălţui – din valţ, formă arhaică a substantivului. Valsul este un dans în măsura de trei timpi, cu mişcări relativ vioaie, care se dansează în perechi, iar termenul denumeşte, de asemenea, şi melodia după care se execută aceste mişcări, având la bază dansuri populare austriece şi germane.

Printr-o potrivire destul de ciudată, anul acesta nou s-a născut, pentru mine, într-un continuu dans în 3/4. Imediat după valsurile din celebrul concert al Filarmonicii din Viena, pe care îl urmăresc cu mare plăcere în fiecare primă zi a lui ianuarie, în vacanţa aceasta chiar am ajuns în Austria. Într-o excursie scurtă, de câteva zile, am valsat nesfârşit printre statui şi picturi, din muzeu în muzeu şi din catedrală în catedrală, într-o frenetică răscolire şi căutare.

Şi, printr-o potrivire a sorţii, plimbarea noastră prin capitala vieneză s-a încheiat cu un vals la picioarele statuii aurite a lui Johann Strauss din Stadtpark… După o lentă înălţare în Roata mare din Prater şi una mai anevoioasă în turnul Stephansdom-ului, după un suav balet în faţa „Păsării” lui Brâncuşi din Albertina şi a „Sărutului” lui Klimt din Belvedere… Ca într-o frumoasă răsucire ameţitoare în pas de dans. De muzică. De artă. Şi de suflet.