Verbul a deprima vine din franceză – déprimer – și înseamnă „a provoca sau a aduce într-o stare de depresie sau de descurajare (cuiva)”. Dintre sinonime, dicționarele menționează a descuraja, a dezola, a întrista, a mâhni, iar dintre antonime, pe a îmbărbăta și a încuraja. Câteva sensuri dispărute… și cam atât.

Ceea rămâne însă nespus în „cărțile cu explicații”, ne complică infinit viețile în fiecare zi. În lumea asta nouă, în care ne satisfacem cu relativă ușurință nevoile de bază, totul pare să se complice la nivelul trăirilor ascunse, iar depresia pare a fi – din ce în ce mai serios privită de specialiști drept – noua „boală a secolului”. Fără a o trăi la modul cronic, cred că fiecare dintre noi suferă de atingerea ei, la un moment dat.

La mine, deprimarea se asociază cu stările astenice ale anotimpurilor de trecere și trebuie să fac eforturi uriașe pentru ca lucrurile să nu se complice. Și când am impresia că am reușit să rezolv problema, dau peste un weekend ca acesta: se schimbă ora (dorm mai puțin) și plouă de rupe (vreo două zile). S-a terminat!

Am mult de lucru, așa că n-am putut să stau cocoțată-n pat toată vremea, să dorm și să mă trezesc succesiv (repetat la nesfârșit), cum se face în astfel de situații. Așa că… depresia și-a câștigat locul de onoare. Prin urmare, am deschis – iar! – toate caloriferele din casă și, imediat ce am încheiat ziua de lucru, am pus ceva muzică de la greci, am preparat repede o sangria și m-am rupt o după-amiază de tot ce trebuia (musai-musai-musai!) să fac. N-am mai făcut! Pur și simplu. Să vedem ce se întâmplă!