Verbul a (se) căina vine din slavonă și are două sensuri de bază, lămurite, în dicționare, prin intermediul unor sinonime. Prima accepție are drept termeni echivalenți pe a se boci, a se jeli, a se lamenta, a se plânge, a se tângui, a se văicări, a se văita, iar cea de a doua pe a deplânge, a deplora, a jeli, a jelui, a compătimi (pe cineva).

Cele mai expresive sunt însă regionalismele ori arhaismele, care sunt extrem de numeroase pentru prima situație: a se aoli, a se mișeli, a se olălăi, a se olecăi, a se plângătui, a se scârbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, a (se) cânta, a (se) dăuli, a se frăsui, a se glăsi, a se glăsui. Pentru cel de-al doilea sens, sunt mai puține: a căi, a sărăci, a șăinăli.

„Sănătosul obicei” al căinatului îl face pe om să se simtă tare-tare nenorocit cu orice ocazie. De fiecare dată când simte că pierde controlul asupra situației, de câte ori vede c-a pierdut ce n-a avut niciodată, omul „plânge și se plânge” (vorba scriitorului) cât toată fericirea din lume, pierdută fără posibilitate de întoarcere.

Poate de-asta – mi se pare, uneori – reușește să ne unească atât de puternic nenorocirile și disparițiile unora dintre cei ce reușesc să capitalizeze admirația publică. Ne simțim solidari în căinarea noastră colectivă, simțind fără-ndoială durerea plecării dincolo a unui om valoros, dar cred că infinit mai tare ne rupe sufletul dispariția a „ceea ce ar fi putut fi” – iar asta… nu sunt convinsă că nu e o căinare de sine.