Verbul a (se) boci are o variantă intranzitivă și reflexivă, care înseamnă „a plânge tare (cu vaiete și strigăte)”, și o variantă tranzitivă – „a recita bocete la înmormântarea cuiva”. Obiceiul deplângerii morților, conform ritualului, a generat în limbajul comun un sens care se referă la plânsul intens, cu vorbe, hohote și vaiete.

Termenul pare a se fi obținut din boace, substantiv învechit și regional rezultat din latinescul vox, vocis, care este sinonim cu cuvânt, glas, grai, gură, termen, voce, vorbă. Verbul este echivalent cu a jeli, a (se) jelui, a (se) plânge, a (se) văita, iar antonimul menționat în dicționare pare a fi a chicoti.

Cu moartea m-am întâlnit de puține ori în viața mea. Am văzut-o mai mult de departe și nu am impresia că nu m-a atins esențial, deși nu-mi este străină. Nu mă tem de ea, dar nici nu pot să spun că am înfruntat-o vreodată, cu adevărat, prin urmare, poate că atitudinea mea vine din neștiință. Cu bocetul, însă… e o cu totul altă poveste…

Îmi plac bocetele scrise, nu neapărat spuse, tot așa cum îmi plac blestemele. Mă încântă forța devastatoare a durerii, care se concentrează în asocieri de cuvinte brutale, pline de vigoare și de urât, de jale, de dor imposibil de exprimat și de spaimă irațională… Cred în rostul lor cathartic, similar plânsului ușurător și strigătului care astâmpără chinul.