Verbul a asteniza s-a format de la substantivul astenie, la care s-a adăugat sufixul –iza. Poate avea valoare reflexivă sau tranzitivă și înseamnă „a (se) îmbolnăvi de astenie”; în unele dicționare, are o variantă – a (se) astenia – pe care DOOM-ul nu o acceptă însă (cum, de altfel, nu menționează nici varianta reflexivă).

Altfel, verbul stabilește o echivalență cu a slăbi, pentru că starea astenică presupune „oboseală intensă și prelungită, însoțită de slăbiciune fizică, de scăderea capacității de lucru intelectual”, modelul de conjugare fiind a neurasteniza, din familia lui neurastenie – care vine din franceză și vorbește despre niște treburi mult mai serioase.

Nu că nouă nu ne-ar da de furcă suficient și astenia – asta comună, prietenă veche ce ne scoate din minți de două ori pe an: primăvara și toamna. Un tăvălug de emoții diverse și contradictorii, un carusel de nervi și stări aiuristice, asociate cu o scădere energetică năucitoare. Un adevărat călcâi al lui Ahile, din punctul meu de vedere.

Asta pentru că, în tot restul anului, sunt ca un buldozer imposibil de oprit… Orice ar fi de făcut, oricât timp ar fi necesar pentru finalizare, oricât efort ar trebuie depus, cu orice ar trebui să mă descurc, totul e posibil. Toamna… e altă poveste. Toată lenea și lâncezeala, și toate trândăvelile din lume par a se cuibări în sufletul și în oasele mele. Mă las, uneori, în voia lor, și caut odihna. Până la urmă, nu există perpetuum mobile: nici măcar corpurile noastre – mașinăriile perfecte.