Verbul a relaxa are, spre marea mea surpriză, o accepţie iniţială extrem de… tehnică. Ia ascultaţi cum sună în dicţionare verbul nostru de vacanţă: „a pune un sistem fizic scos din starea de echilibru termodinamic, electric etc. în stare de libertate, acesta revenind lent la vechea stare sau la o nouă stare de echilibru”. Ei? Adevărul e că ceva-ceva sistem fizic am şi eu, nu-i vorbă. Ca să fie treaba bună până la capăt, căutăm repede nuanţa reflexivă a lexemului, şi citim: (despre tensiunile mecanice dintr-un corp) „a scădea fără ca să varieze deformația corpului”. Clar! Ce înţeleg eu de-aici e că, dacă n-ai vreo tensiune mecanică-n buzunar, nu poţi să pleci nici până la bulgari în concediu!

Altă treabă, însă, dacă ne mutăm cu tot calabalâcul semantic în sfera figurată! Odată deprinşi a transcende în metaforic, ne găsim şi pacea, pentru că relaxarea implică aici liniştirea, destinderea după un efort susţinut, recreerea. Îmi place verbul acesta care reuneşte, din punctul meu de vedere, două feţe ale aceleiaşi monede. Pe de o parte, nu se poate naşte din nimic, căci e nevoie înainte de relaxare de o acumulare, de o tensiune continuă, prelungită în timp şi din ce în ce mai intensă. Pe de altă parte, echivalează însă cu o conştientizare a faptului că totul are şi un sfârşit, că suprasolicitarea reduce rezistenţa şi determină – volens nolens – apariţia fisurii sau a cedării definitive. Prin urmare, dacă trecem din lumea mecanismelor şi a legilor fizicii fără să uităm că orice sistem suprasolicitat crapă, înţelegem că trebuie să găsim, pentru minunata maşinărie pe care cu onor o punem în mişcare în fiecare zi, şi momente de destindere după perioade (lungi) de încordare de orice fel, fizică sau mentală. Acţiunea de a se relaxa trebuie să presupună a face ceva fără grabă, fără încordare, pentru a se linişti şi a scădea tensiunea nervoasă. Mă gândeam, însă: omul este o fiinţă ciudată… Oricât de logică şi de uşor de înţeles ar fi necesitatea detensionării, el reuşeşte cumva să sară peste acest lucru, găsind varii motive. Pentru unii, timpul este prea scurt, iar pentru alţii dimpotrivă este destul şi va veni şi rândul odihnei (nu se ştie când). Banii n-ajung nici de strictul necesar pentru majoritatea dintre noi, deci nu e niciodată momentul pentru o pauză; sau – invers – îs prea mulţi bani şi cineva trebuie să le ducă grija. Cei care au copii vor să fie siguri că le dăruiesc totul, uitându-se pe sine şi încercând să-şi elimine propria nevoie de relaxare; cei care n-au familie se pot găsi în situaţia în care au nevoie de munca în care să se ascundă pentru a-şi uita singurătatea… Secretul e, ca-ntotdeauna, găsirea echilibrului. Şi ce bine-ar fi să fie pe undeva, la vedere…