Verbul a (se) disciplina are, în limba română, rădăcini adânci, din latinescul disciplinari, care a ajuns la noi, se pare, pe filieră franceză – discipliner, dar îl găsim, de pildă, şi în italiană – disciplinare. Înseamnă, pe de o parte, „a (se) obişnui cu spiritul de disciplină, de ordine, a căpăta spirit de disciplină”, iar pe de altă parte, „a supune unei regule uniforme”. Termenul nu are alte accepţii şi nu pare a avea nici prea multe sinonime – poate doar a ordona ori a uniformiza (şi nu pentru toate situaţiile).

N-am fost niciodată o persoană extrem de disciplinată. Părinţii au ştiut întotdeauna să menţină un echilibru între ordine şi libertate, cu efecte pozitive în viaţa noastră de copii: au existat întotdeauna reguli de respectat, dar nu le-am simţit niciodată ca pe vreo povară imposibil de suportat. Iar rebeliunile specifice vârstei adolescentine au fost cu stoicism îndurate de sărmanii oameni… fără să-mi frângă întru totul independenţa. Şi cred, până astăzi, că în viaţa oricărui copil este necesar şi un dram de ordine.

De pildă, cred că disciplina este o necesitate pentru muncă. Îţi trebuie răbdare, concentrare, atenţie, determinare şi perseverenţă, ca să duci la bun sfârşit o sarcină de lucru. În mare măsură, acestea sunt trăsături ce se cultivă în timp şi se formează încă de la vârste fragede. Sigur, dacă ai talent şi eşti genial, crizele se rezolvă de la sine, dar dacă eşti un om obişnuit – cum mulţi dintre noi sunt – numai disciplina de lucru te salvează.

Îmi aduc aminte de rigoarea programului de teme din liceu şi facultate, de felul în care reuşeam să-mi pregătesc lucrările şi examenele… Cred că am pierdut undeva, pe parcurs, simţul de organizare şi ordine, căci acum, ajunsă om mare, mi se pare uneori înfiorător de greu să-mi regăsesc disciplina. Mai ales în vacanţe… Şi de fiecare dată, îmi spun solemn: „După ce termin cu asta, nu mă mai apuc de nimic! Gata cu şcoala!” Până data viitoare…