Verbul a elibera face parte dintre acele cuvinte în numele cărora, din când în când, oamenii sunt capabili de sacrificii imense. Cu nuanţă mai puţin tragică, se poate referi şi la militărie (a fi lăsat la vatră) sau prizonierat (a pune în libertate), la atomi (a se desprinde dintr-o moleculă) sau mecanisme (a slăbi), la o funcţie/post (a da afară, a destitui), la acte (a da cuiva un document) sau la spaţii (a evacua, goli o cameră). Cel mai profund sens al termenului se leagă organic, însă, de posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă, presupunând pe a da sau a-şi lua libertate, a înlătura oprimarea (naţională, politică, socială, mentală).

Analizând pe rând articolele de dicţionar, am constatat cu surprindere că verbul acesta se aplică firesc pentru numeroase aspecte ale vieţii omului… A fost o surpriză, nu pentru că n-aş mai auzit vreodată termenul folosit astfel, dar abia acum am devenit conştientă despre cât de multe sunt elementele fiinţei mele, pentru care propriu-mi limbaj are resurse să le anticipeze eliberarea… Are sens ce spun? Poate să fie vorba despre planul vieţii personale, al existenţei mele familiale sau sociale; poate fi verbul necesar pentru schimbarea statutului într-un grup, sau datorită apartenenţei la o comunitate ori o regiune; poate să fie vorba despre nevoia mea de timp liber, despre dorinţa de a câştiga un răgaz, sau putinţa de a mă izbăvi de ceva jenant, neplăcut, dureros ori nedemn.

Sigur, n-aş putea să afirm dincolo de orice îndoială că omului îi este proprie starea de entitate liberă. Iluzia că nu poate cu niciun chip vieţui în captivitate e doar un mit. Uitându-mă în jur observ că sunt relativ puţini cei care trăiesc conform principiilor reale ale libertăţii. Spun „relativ” pentru simplul motiv că judecata aceasta depinde de punctul de referinţă pe care ţi-l iei. Pentru că adevărul e că fiecare dintre noi poate să lase capul jos şi să tacă, să rabde şi să găsească un echilibru temporar, îngăduindu-şi oarece pace într-o situaţie care ar semăna bine, privită detaşat de alţi ochi, captivităţii. Ceea ce am observat, însă, este faptul că – fără excepţie – toţi avem o limită a suportabilităţii, dincolo de care echilibrul se rupe, iar captivitatea se cere redefinită, reformată. Iar lucrul acesta nu-l decide nimeni altcineva din afara noastră, uneori nici chiar dinăuntrul nostru – cel puţin, nu la nivelul conştient. Într-o zi pur şi simplu nu se mai poate, iar eliberarea este inevitabilă, fie doar şi pentru că datele problemei s-au modificat, iar statu-quoul nu-şi mai are rostul…

Şi totuşi, mă gândeam deunăzi că lucrurile sunt rău aşezate… (fără supărare pentru cine le-a făcut). E atât de uşor, dar atât de inutil şi de puţin important a spune, în faţa unei situaţii oarecare: „Eu niciodată n-aş putea suporta asta”! În jocurile de rol care se nasc în mintea lor observând vieţile altora, oamenii se situează automat în postura victimei (ce ştiu eu?! poate pentru că nu putem concepe că răul poate fi înlăturat). Mie mi se pare însă fundamental mai important să te auzi spunând: „Eu niciodată n-aş face asta unei alte fiinţe”… N-ar fi toate lucrurile mai bune dacă, în loc să fie o obligaţie a asupritului, eliberarea ar fi o necesitate funcţională a asupritorului?