Verbul a se consfătui a trecut definitiv în clasa reflexivelor, conform noului DOOM, care îl menționează independent de termenul de bază de la care s-a format (a sfătui) și la care trimitea, anterior, dicționarul ortografic. Cuvântul denumește acțiunea realizată de două sau mai multe persoane, de „a face schimb de sfaturi, a se sfătui împreună cu alții”, de a se consulta.

Iar acestea sunt singurele informații pe care ni le dau dicționarele despre verb. Nu că în viața de zi cu zi l-am folosi foarte des… prin urmare, pare a exista un echilibru între viața pe hârtie și viața reală a acestui cuvânt. Mai mult decât atât, se întâmplă astfel încât eu însămi nu îi cunosc decât o singură utilizare – și aceea improprie…

La începutul anului școlar, în învățământul românesc se organizează așa-numitele consfătuiri. Substantivul este obținut prin procedeul numit conversiune (sau schimbarea valorii gramaticale), din forma de infinitiv lung a verbului discutat aici. Și, în principiu, ar trebui să aibă în vedere o acțiune de tipul celei pe care o denumește acesta. Mda…

Fără să intru în detalii, e destul să spun că unele cuvinte își pierd complet semnificațiile prin utilizare nepotrivită, devenind doar niște măști urâte a ceea ce ar trebui, de fapt, să fie. Din consfătuire, de pildă, nu mai rămâne mare lucru dacă scoți colaborarea, sfătuirea reciprocă. Sigur, poate rămâne bucuria revederii colegilor, dar în rest… vorbe goale și pierdere de timp.

Și vreau să cred că atunci când profesorii se vor… consfătui cu adevărat, când vor fi realmente consultați legat de problemele școlii românești, când deciziile vor beneficia de participarea lor reală… lucrurile se vor schimba în bine. Cred că doar atunci. Și, din păcate, pare că mai e mult până se va întâmpla asta.