Verbul a suprasolicita este format din supra- („element de compunere însemnând deasupra, peste sau indicând un sens superlativ, care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe”) și verbul a solicita, însemnând – așa cum lesne se poate deduce – „a solicita peste măsură, a solicita excesiv” și fiind echivalent cu a supraîncărca.

Asta e tot ce oferă dicționarele, în condițiile în care ar trebui ca, pe lângă vorbe goale și aparent simple, să emită niscaiva avertismente. Pentru că, dintre toate verbele, acesta mi se pare unul care definește timpurile noastre. Omul modern – și generalizez, evident – nu mai are grija de a-și satisface nevoile de bază – nu mai vânează ca să mănânce, nu-și mai face el însuși hainele ori casa.

Și, întrucât necesitățile fundamentale sunt acoperite, el a găsit un nou mod de viață: este ocupat. Prin definiție. Are o grămadă de treabă, rezolvă o mulțime de lucruri, sucește și răsucește tot felul de situații, face și desface, aleargă, se agită și, în general, vorbește tare… în fine, nu-și vede capul de treabă.

Umblă tot timpul cu motoarele turate și nu știe (deși pretinde că se pricepe la orice și le știe pe toate – mai ceva ca Da Vinci) că orice sistem are nevoie de o supapă, că nu poți să suprasoliciţi la nesfârșit un sistem fără să crape. Ne învârtim în jurul Soarelui având impresia că suntem nemuritori. Și suntem – uneori, pentru câteva scurte clipe. În rest, semănăm cu niște mașinării suprasolicitate care se cred importante.