Verbul a (se) franţuzi vine din substantivul masculin franţuz, folosit în registrul popular şi avându-şi originea în rusescul cu aceeaşi formă – franţuz. Verbul are o semnificaţie învechită şi familiară, care înseamnă „a imita servil obiceiurile franceze, a întrebuinţa în mod nejustificat cuvinte şi expresii franceze”.

Sensul tranzitiv al verbului se referă la limbi, idiomuri, graiuri – „a împestriţa cu expresii şi cuvinte franceze”, explicaţie ce încă păstrează o conotaţie negativă. Un pic mai relaxate sunt utilizările noi ale termenului, care presupun „a adopta limba, cultura şi obiceiurile francezilor; a deveni asemănători cu francezii”.

Vacanţa mea de anul acesta a inclus câteva zile petrecute în Franţa, care mi-au dat ocazia să simt pe pielea mea felul în care acţionează… franţuzirea. În afară de faptul că am reuşit să vizitez, în câteva zile, fie şi superficial, toate obiectivele importante ale Parisului, am fost apoi găzduită de familia unei vechi prietene din copilărie, al cărei soţ este francez.

Mi-am adus aminte, cu această ocazie, de toată franceza pe care o ştiam în şcoală şi pe care nu o mai exersasem din studenţie. A fost o experienţă extrem de interesantă şi mi-am recăpătat încrederea în mine, dat fiind faptul că nu mi-am testat niciodată conversaţia în franceză şi nici nu sunt mare vorbitoare de limbi străine. Mă gândeam chiar la farmecul pe care îl are Franţa şi am înţeles mai bine fascinaţia paşoptiştilor pentru această cultură şi efortul lor de a se franţuzi.