* energofag este un adjectiv masculin cu pluralul energofagi şi femininul energofagă-energofage, cu referire la elemente „care sunt consumatoare de energie”

* enolog / oenolog (în care œ se pronunţă e, iar despărţirea se face œ-no-log) apare ca substantiv masculin cu pluralul enologi/oenologi, adică specialişti în !enologie/oenologie („ştiinţă care se ocupă cu vinificaţia şi cu studiul produselor derivate ale viei şi ale vinului”), substantiv feminin cu aceleaşi probleme legate de pronunţie şi de despărţirea în silabe

* enterologie este o noutate în DOOM, substantiv feminin care denumeşte „ramura medicinei care se ocupă de studiul tractului intestinal”

! a enumera suferă câteva modificări – indicativul prezent este eu enumăr, tu enumeri, el enumeră, conjunctivul el să enumere, gerunziul enumerând

* enzimatic e adjectiv masculin cu pluralul enzimatici şi femininul enzimatică-enzimatice, privitor la tot ce are legătură cu enzimele

Verbul a (se) odihni face parte dintre cele frumoase, de vacanţă, pe care le iubim. Desigur, se poate referi şi la perioade mai scurte de timp, dar nu intru acum în detalii. Explicaţia de bază precizează „a întrerupe temporar o activitate pentru a-și recâștiga energia, pentru a se reface”, însă termenul poate descrie şi starea propriu-zisă, aceea de „a se afla, a fi în repaus, a se repauza”. Scopul este acelaşi, de restabilire a forţelor fizice sau intelectuale, prin absenţa unei activităţi pe care o numim, în general, muncă.

În anumite circumstanţe, verbul are în vedere acţiunea unei alte persoane, care ar avea puterea şi capacitatea de „a lăsa să stea la odihnă, a pune la repaus, a da ori a oferi cuiva oferi odihnă”, însemnând, printr-o extindere de sens interesantă, „a adăposti, a găzdui”. Două expresii frumoase mi-au atras atenţia: pe odihnit(e) – adică „după un interval de odihnă, fără oboseală, fără zor, comod, ori în linişte, în tihnă” şi a odihni bucatele/mâncarea – „a se odihni după prânz, a-şi face siesta”.

Continuare »

Se foloseşte foarte des structura „îmi cer scuze”, pentru a ruga pe cineva să ierte o greşeală pe care am comis-o. Formula este însă extrem de nefericită, pentru că privită mai atent îşi dezvăluie ambiguitatea. „Îmi cer scuze” (mie) – adică eu faţă de propria-mi persoană? Ca să nu mai spunem de mult-abuzatul „vă cer scuze” care, analizat logic, poate fi înţeles chiar ca o pretenţie la păreri de rău din partea celuilalt. Convenind, prin urmare, că „a-ţi cere scuze” e o treabă foarte periculoasă, putem să-l folosim, în schimb, pe a (se) scuza.

Continuare »

Rostul cel mai firesc al verbului a (se) mira este de a sublinia surpriza asociată vederii, auzirii sau aflării unei informaţii, stabilind sinonimie cu a (se) întreba, a (se) nedumeri, a (se) minuna, a (se) uimi. Dicţionarele de sinonime, însă, par a ne azvârli într-o dimensiune întunecată a cuvântului, pentru că majoritatea termenilor pe care îi consemnează sunt conotaţi negativ: a tremura, a (se) cutremura, a (se) încrâncena, a (se) înfiora, a (se) înfricoşa, a (se) îngrozi, a (se) înspăimânta, a zgudui.

Contrar acestora, mie mi-s dragi în mod deosebit expresiile. „Te miri ce” sau „te miri cine”, „te miri cum” şi „te miri unde” sugerează, utilizând un tu generic, o universalizare a reacţiei omeneşti în faţa surprizelor de tot felul. Cumva dimpotrivă, construcţiile de tipul „mă miram eu să” ori „mă miram eu să nu” subliniază o oarece anticipare, o aşteptare ce pare a fi contrazisă iniţial, pentru a fi apoi definitiv confirmată.

Continuare »

Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Continuare »