Se foloseşte foarte des structura „îmi cer scuze”, pentru a ruga pe cineva să ierte o greşeală pe care am comis-o. Formula este însă extrem de nefericită, pentru că privită mai atent îşi dezvăluie ambiguitatea. „Îmi cer scuze” (mie) – adică eu faţă de propria-mi persoană? Ca să nu mai spunem de mult-abuzatul „vă cer scuze” care, analizat logic, poate fi înţeles chiar ca o pretenţie la păreri de rău din partea celuilalt. Convenind, prin urmare, că „a-ţi cere scuze” e o treabă foarte periculoasă, putem să-l folosim, în schimb, pe a (se) scuza.

Verbul exprimă o acţiune care are două direcţii de propagare, una referindu-se la oferirea scuzelor şi cealaltă la acceptarea lor, care diferă nu doar prin scop, ci şi prin manifestare. Cea dintâi este, cu necesitate, materială (cel puţin de natură lingvistică) pentru că presupune exprimarea părerii de rău pentru o greşeală făcută, fie cu voce tare, fie cu un gest compensator. Cea de-a doua dimensiune, care presupune acceptarea scuzelor, poate fi verbalizată sau tacită (iertările cele mai adevărate sunt cele acordate cu sufletul, chiar dacă nu trec dincolo de bariera limbajului).

Pe lângă toate astea, scuzele pot avea grade diferite de consistenţă. Spunem foarte repede şi oarecum golit de conţinut „scuzaţi-mă!”, ca pe o formulă de politeţe elementară, în orice moment în care deranjăm fie şi vag vreo persoană, chiar străină, sau cerem permisiunea să ne îndreptăm atenţia către altceva („vă rog să mă scuzaţi o clipă!”). Folosim, pe de altă parte, scuzele pentru vini mai mari, pentru justificare şi dezvinovăţire, pentru eliberarea de responsabilitate („scopul scuză mijloacele”), dar şi pentru evitarea sentimentului de vină şi dezamăgire faţă de propria persoană, de parcă în găsirea unei cauze a neputinţei şi a unei scuze care să arunce praf în ochi stă rezolvarea unui situaţii. „Scuzemia” a devenit la noi un fel de sport naţional din cauza căruia nimeni nu face nimic pentru nimeni şi toţi la un loc pentru niciunul.