Sensul verbului a ierta presupune scutirea cuiva de o pedeapsă, trecerea unei vini cu vederea, dispensarea cuiva de o obligaţie, eliberarea de o acuzaţie, şi alte câteva lucruri asemănătoare. În mai toate locurile unde se explică vorbe, a ierta este sinonim cu a scuza. Nu şi-n capul meu… Diferenţa – mi se pare mie fundamentală şi de netăgăduit – se referă la gravitatea greşelii. Este foarte interesantă etimologia, pentru că termenul vine din latinescul libertare, care înseamnă „a cruţa”, un cuvânt foarte serios, care are implicaţii semantice profunde ce se referă la salvarea celui în culpă. De aici provine, probabil, sensul pe care îl are cuvântul atunci când este utilizat în sfera bisericească, stabilind sinonimie cu a absolvi şi a dezlega – de păcate.

Tot atât de serioase sunt unele dintre expresiile în care funcţionează cuvântul, referitoare la relaţia cu divinitatea şi cu moartea, în mentalitatea noastră profund populară. Astfel, zicem „Doamne, iartă-mă!” după vreo vorbă nepotrivită, scăpată fără voie – într-un registru minor, dar folosim acelaşi verb pentru a ne lua rămas-bun unul cu altul sau a ne despărţi pentru totdeauna de cineva care e pe moarte. Spunem că „l-a iertat Dumnezeu” despre cel care s-a prăpădit după o boală grea şi îndelungată, şi „Dumnezeu să-l ierte!” când vorbim despre careva dus dintre noi. Mă gândeam… oare pentru că, undeva în străfundurile fiinţei noastre, atribuim doar divinităţii capacitate nemărginită de iertare, căci adevărata, profunda şi miraculoasa semnificaţie a acestui cuvânt este străină multora dintre noi?