A decela este un verb foarte rar folosit, care pare pretenţios, dar are o sonoritate aparte. Sensul propriu al termenului se referă la „a distinge, a pune în evidenţă existenţa unei substanţe aflate în cantitate foarte mică sau a unui fenomen ori proces foarte puţin intens”. Scopul pare să fie acela de a demonstra ca având existenţă reală, în ciuda faptului că aceasta este greu observabilă. De aici şi până la sensul figurat al cuvântului, care înseamnă „a descoperi ceea ce este ascuns, a scoate la iveală”, nu e un pas foarte mare. Iar sinonimele sunt relativ numeroase şi mult mai des folosite – a evidenţia, a reliefa, a remarca, a releva, a dezvălui.

Sunt lucruri care trec prin viaţa noastră doar vag bănuite. Nu stă nimeni să le analizeze, căci e o muncă grea asta; nu li se dă importanţă şi e adevărat că, de multe ori, poate nici n-au; sunt alungate printr-o mişcare nervoasă a capului, mai ales dacă nu se potrivesc cu lumea pe care ne-am desenat-o şi pe care ne-o asumăm cu orgoliu. Înclin să cred că cei mai mulţi dintre noi aleg să ignore ceea ce simt instinctiv sau presimt că ar exista, în numele unor certitudini sau al unui „mai bine” care le-a ieşit după calculele lor… Aţi avut vreodată impresia că viaţa e un calcul pre-făcut, iar „trăitul” înseamnă apoi doar înlăturarea, încet-încet, a tot ce nu se potriveşte cu rezultatul final?