Verbul a (se) răni provine din limba slavă, la fel ca şi substantivul rană – „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător”, sinonim cu bubă, leziune, plagă, traumă, vătămătură. Spre deosebire de verb, acesta din urmă intră în componenţa unor expresii destul de des utilizate: bun de pus la rană („om foarte bun”), a pune sare pe rană („a stârni, a agrava lucrurile”), a pune degetul pe rană („a găsi sau a indica pricina, a dezvălui cauza unei situaţii, a prezenta situaţia fără menajamente”).

Acţiunea corespunzătoare se explică prin „a(-şi) face o rană, a (se) vătăma printr-o rană”. Interesant este faptul că sinonimele care se referă la acest sens aparţin unor zone semantice mai rar folosite: livrescul a (se) leza ori a (se) vulnera, popularul a (se) vătăma, regionalele a (se) săgni, a (se) prizări şi învechitul a (se) plăgui. Celelalte, mai des utilizate, au în vedere sensul figurat al termenului, pentru că rana poate fi şi morală, o suferinţă sau un chin sufletesc: a durea, a insulta, a îndurera, a (se) întrista, a jigni, a mâhni, a ofensa, a ultragia.

Organismele vii au, împotriva rănirilor fel de fel, sisteme de apărare şi de refacere foarte bine puse la punct. Numai în cazul în care corpul este bolnav, misiunea de recuperare este compromisă. În rest, lezarea şi repararea leziunii sunt elemente fireşti, aflate în ordinea lucrurilor. Şi fac definitiv parte din viaţa noastră. Celor fizice minore le dăm rareori atenţie, pentru că ştim că are cine se ocupa de ele (trombocite ori leucocite, ori ce-or fi ele), iar în cazul celor grave, ne punem mereu speranţa în miracole – fie ele divine sau medicale.

Însă tristeţile, mâhnirile ori ofensele pe care ni le provoacă cei din jur sunt mai numeroase şi uneori greu de depăşit. Enervările de moment născute din nimicuri provocate de străini sunt ca zgârieturile superficiale: trec repede şi nici nu ni le mai amintim. Doar cei pe care îi lăsăm foarte aproape de noi pot lovi cu adevărat şi pot traumatiza în profunzime. Greşeala pe care o facem (cred), răniţi fiind, e că nu reuşim să ne mai aducem aminte tot binele care a venit tot de acolo. Şi poate ar trebui, căci talerele unei balanţe sunt două, ca şi feţele unei monede.