Verbul a observa îşi diferenţiazǎ sensurile în funcţie de prezenţa sau absenţa intenţionalitǎţii în realizarea acţiunii, şi de scopul acesteia. Prin urmare, se poate referi la o banalǎ bǎgare de seamǎ, la simpla remarcǎ involuntarǎ, fiind sinonim cu a percepe, a sesiza, a constata, sau pur şi simplu a zǎri, a vedea, a distinge fugitiv cu privirea, reţinând rapid detalii. Pe de altǎ parte, observarea se poate face sistematic, referindu-se fie la examinarea cu atenţie pentru formarea unei pǎreri sau însuşirea unor cunoştinţe (a studia, a cerceta, a scruta), fie la supravegherea rǎuvoitoare şi urmǎrirea pe ascuns (a spiona, a iscodi, a pândi), care poate avea ca justificare nevoia de a controla.

Într-o altǎ accepţie, verbul poate sǎ aibǎ un rol în comunicare, o finalitate exprimabilǎ, sǎ se refere la a face o remarcǎ, a constata verbal ori a semnala o situaţie, a exprima o observaţie. Şi nici atunci (sau mai ales atunci) lucrurile nu sunt deloc simple, pentru cǎ atragerea atenţiei cuiva poate sǎ aibǎ conotaţii binevoitoare, dar poate fi profund criticǎ în anumite circumstanţe, moment în care observaţia devine sinonimǎ cu dojana şi cu reproşul.

Fǎrǎ sǎ mǎ ocup însǎ de aspectele neplǎcute, o sǎ vǎ povestesc cum am vizitat, pentru prima datǎ în viata mea, un observator astronomic. Într-o noapte nu tocmai seninǎ, am privit cu gura cǎscatǎ la cer şi am localizat cu ochiul liber planeta Venus, pe care n-am reuşit s-o privim şi prin telescop, deoarece au acoperit-o repede norii. Pe Marte am vazut-o însǎ, roşiuţǎ şi minunatǎ!

Am cercetat apoi constelaţia vânǎtorului Orion, care este însoţitǎ de Câinele Mare şi Câinele Mic. Am distins uşor cele trei corpuri care alcǎtuiesc „Centura lui Orion”, dar şi pe Sirius, steaua principalǎ din Canis Major, numitǎ popular Zorilǎ (pentru cǎ vara este cea care, dis-de-dimineaţǎ, îi anunţǎ pe sǎteni cǎ începe o nouǎ zi de lucru). Vǎzut prin telescop, Sirius este minunatǎ, un strop de luminǎ lǎsat de zei pǎmântenilor care tânjesc spre alte stele decât a lor. Cea care mi-a plǎcut cel mai mult a fost Saturn cu inelele lui. Mǎ uitam prin telescop şi nu-mi venea sǎ cred cǎ e acolo, s-o pot vedea, micuţǎ ca o bijuterie!

Tot astfel şi Steaua Polarǎ, despre care am aflat cu surprindere, privind prin telescop, cum ea convieţuieşte legatǎ de o alta, mai micuţǎ. Orbiteazǎ reciproc, traiectoriile lor sunt conectate, rotaţiile lor sunt coordonate, sistemul lor de gravitatie este binar, echilibrat datoritǎ perfectei armonii dintre ele, iar de departe – pentru profanii care nu le cunosc secretul – se vǎd ca una… La fel se întâmplǎ cu Mizar din Carul Mare, pe care o însoţeşte Alcor, fiecare dintre ele fiind, la rândul ei, binarǎ. De fapt, cercetǎri din ce în ce mai complexe aratǎ cǎ multe dintre stele au câte un companion… Ceea ce m-a fǎcut, la un moment dat, sǎ mǎ întreb…

Noi sau stelele au inventat perechile?