Rostul cel mai firesc al verbului a (se) mira este de a sublinia surpriza asociată vederii, auzirii sau aflării unei informaţii, stabilind sinonimie cu a (se) întreba, a (se) nedumeri, a (se) minuna, a (se) uimi. Dicţionarele de sinonime, însă, par a ne azvârli într-o dimensiune întunecată a cuvântului, pentru că majoritatea termenilor pe care îi consemnează sunt conotaţi negativ: a tremura, a (se) cutremura, a (se) încrâncena, a (se) înfiora, a (se) înfricoşa, a (se) îngrozi, a (se) înspăimânta, a zgudui.

Contrar acestora, mie mi-s dragi în mod deosebit expresiile. „Te miri ce” sau „te miri cine”, „te miri cum” şi „te miri unde” sugerează, utilizând un tu generic, o universalizare a reacţiei omeneşti în faţa surprizelor de tot felul. Cumva dimpotrivă, construcţiile de tipul „mă miram eu să” ori „mă miram eu să nu” subliniază o oarece anticipare, o aşteptare ce pare a fi contrazisă iniţial, pentru a fi apoi definitiv confirmată.

Ideea verbului de azi a pornit de la o… mirare a unei prietene, ce remarca sensul diferit pe care verbul îl are în româneşte, spre deosebire de celelalte limbi romanice în care este legat de simplul gest al privirii. Am observat eu însă, tot răscolind după informaţii, că ambele accepţii sunt prezente şi la noi, precizate în articole diferite de dicţionar, ceea ce înseamnă că sunt percepute ca omonime. Preluat ulterior (presupun) din franţuzescul mirer, a se mira – celălalt – se referă la a se oglindi (îndelung), a se proiecta, a se reflecta, a se răsfrânge în oglindă. În afara sensului diferit, verbul acesta se distinge şi la nivel formal, pentru că se conjugă altfel: eu mă mirez, el se mirează…

Ca un profan ce sunt, mă hazardez a presupune că iniţial, termenul a avut aceeaşi dimensiune senzorială ca şi în celelalte limbi, referindu-se la simplul act al privitului, lăsând apoi locul impresiei pe care acesta o produce, care poate însemna (pozitiv) uimire sau (negativ) înfricoşare. Sensul prim, deşi menţionat în dicţionare, nu mai este astăzi „simţit” de vorbitorii de limbă română şi a trecut în plan lingvistic secund. Pare că pentru privitul îndelung în oglindă, pentru permanenta uimire născută din narcisism, în limba română s-a specializat a se ad-mira. Acesta are (şi în alte limbi surori – sp. admirarse) o conotaţie mai puternic reflexivă, care i-a favorizat, presupun, propagarea, referindu-se apoi şi la alte lucruri plăcute ochiului şi minţii.

Sigur, mă pot înşela în presupuneri, căci definirile verbelor mele nu sunt – nici în intenţie – exact etimologice. Ele se nasc dintr-o perpetuă uimire în faţa încercării vorbelor noastre sărace de a reda (uneori tulburător de nuanţat) toate câte le poate creierul pricepe. Întru nesfârşită şi miraculoasă mirare.