Verbul a (se) curăţa este un derivat al adjectivului curat, pe care l-am moştenit de la romani. Vechi de tot în limbă, a acumulat o mulţime de sensuri şi sinonime, utilizate în cele mai diverse contexte şi cu nenumărate nuanţe. Sensul principal este cel propriu, concret – „a face să dispară murdăria, a înlătura impurităţile de pe ceva sau de pe sine”, scopul fiind acela de a face sau a deveni mai curat. În limbajul medicinei populare, are în vedere „a (se) vindeca de o boală de piele”.

În limbajul curent, acţiunea înseamnă, pur şi simplu, „a face curăţenie” – sinonim cu a deretica. Privind lucrurile în detaliu, înseamnă „a îndepărta asperităţile, depunerile, materialele nefolositoare de pe o piesă, de pe un obiect, de pe un teren etc., în vederea recondiţionării, îmbunătăţirii aspectului său pentru unele operaţii tehnologice”. Şi tot în plan material, termenul se poate referi la „a lipsi de stratul de deasupra, a îndepărta coaja, pieliţa, puful de pe fructe, legume sau de pe ouă”.

Continuare »

Verbul a (se) informa este unul fundamental în zilele noastre, fără a fi, desigur, o invenţie a lumii moderne. Înseamnă „a da cuiva informaţii despre ceva sau despre cineva, a face cunoscut”, adică „a face să dispună de o informaţie, a pune în cunoştinţă de cauză, a pune la curent”, iar nuanţa reflexivă se referă la „a căuta să se pună la curent cu ceva, a strânge informaţii despre ceva”. Prin urmare, termenul pare să aibă atât un sens general, presupunând pur şi simplu acumularea de informaţie nediferenţiată, cât şi un sens mai restrâns, având în vedere o informare punctuală, referitoare la un anumit subiect bine determinat, în încercarea de a afla cât mai multe despre el. Dintre sinonime, în funcţie de contextul potrivit oricăreia dintre situaţiile menţionate, se pot aminti a se interesa, a (se) iniţia, a se documenta, a (se) edifica, a anunţa, a înştiinţa, a cerceta, a aviza, a încunoştinţa, a vesti, a comunica, a preveni, dar şi regionalisme ca a cerca şi a ştirici.

Continuare »

Verbul a mămicí nu există. Mă văd nevoită să reclam, pe această cale, absenţa din limba română a cuvântului ăstuia fundamental! Recunosc, nu l-am inventat eu, dar mi-a fost semnalată lipsa lui, iar azi, cu voia dumneavoastră, o să-l lămurim pe a mămicí (repetaţi după mine mă-mi-ci!). S-ar putea să vi se pară că n-am multe de spus despre asta, pentru simplul motiv că n-am vreo experienţă personală directă în domeniu. Dar o să-mi iertaţi neîndemânarea deoarece, într-un fel cât se poate de plăcut şi de măgulitor pentru mine, mi-a fost acordat privilegiul de a vorbi despre verbul acesta. De către persoane cu autoritate, care mămicesc de zor!

Continuare »

Înainte ca vâscul (numit în engleză „mistletoe”) să devină un pretext pentru oameni de a se săruta la petrecerile prilejuite de sărbătorile de iarnă, acesta a fost un important simbol în străvechea credinţă celtică. Pliniu cel Bătrân descrie o ceremonie în care druizii căţăraţi într-un stejar tăiau vâscul cu un cuţit de aur. Ei credeau că acesta avea puteri miraculoase în vindecarea infertilităţii la om şi animale şi că este, în acelaşi timp, un antidot pentru orice otravă.

O poveste rămasă de la Pliniu cel Bătrân, care face referire la vâsc, îl are ca personaj pe zeul nordic al luminii, al bucuriei, purităţii, frumuseţii şi inocenţei, Baldur, iubit deopotrivă de toţi oamenii şi zeii, mai puţin de diabolicul zeu Loki. Mama lui Baldur, pe nume Frigg, a visat într-o noapte că fiul ei a murit şi a fost luat de Hel, zeiţa morţii. După ce s-a trezit, Frigg a mers la Hel şi a implorat-o să nu-i ia fiul. Zeiţa morţii i-a răspuns că dacă va reuşi să convingă orice lucru de pe lume să nu-l rănească pe Baldur, atunci ea îl va lăsa să trăiască. Frigg a vorbit cu toate forţele naturii şi le-a înduplecat, însă a neglijat vâscul, considerându-l prea mic şi inofensiv.

Continuare »

Verbul a descânta face parte dintre acele cuvinte care pe mine mă încântă: acelea care vorbesc despre ele însele. Mi se par fantastice înlănţuiri de sunete care spun că darul lor este acela de a crea. Dicţionarul ni-l explică prin descrierea ritualului de descântare, care include rostiri de versuri, gesturi magice şi puterea de îndepărtare a farmecelor rele sau de vindecare a unei boli. În această accepţie a termenului nu are sinonime, însă, prin lărgire de sens, este echivalent cu a fermeca, a vrăji. În registru familiar, acumulează sensuri similare cu a certa, a mustra, a bate la cap; şi întotdeauna o să mi-o amintesc pe mama încruntându-se la mine „să nu mai descânt atâta mâncarea aia”. M-a surprins partea etimologică, pentru că verbul e moştenit din latinescul discantare, dar substantivul descântec (formula magică) e un derivat al lui cântec, cu prefixul des-. Vine, prin urmare, de departe şi cu multă poveste.

Continuare »

Verbul a se întoarce are, în limba română, foarte multe accepţii. Cea mai cunoscută şi mai des întâlnită este aceea de a se înapoia sau a reveni cu un sinonim regional, foarte frumos, a se înturna. Ideea presupune existenţa unui punct de plecare, faţă de care iniţial trebuie să te depărtezi; altfel, folosirea lui a se întoarce nu-şi are rostul, pentru că nu te poţi întoarce fără să fi plecat. DEX-ul mai aduce o explicaţie a acestei acţiuni, care mi se pare însă mai vagă: a se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcţia iniţială; „radical” nu spune prea multe şi nu include ideea de revenire asupra punctului de plecare.

Continuare »