Verbul a (se) curăţa este un derivat al adjectivului curat, pe care l-am moştenit de la romani. Vechi de tot în limbă, a acumulat o mulţime de sensuri şi sinonime, utilizate în cele mai diverse contexte şi cu nenumărate nuanţe. Sensul principal este cel propriu, concret – „a face să dispară murdăria, a înlătura impurităţile de pe ceva sau de pe sine”, scopul fiind acela de a face sau a deveni mai curat. În limbajul medicinei populare, are în vedere „a (se) vindeca de o boală de piele”.

În limbajul curent, acţiunea înseamnă, pur şi simplu, „a face curăţenie” – sinonim cu a deretica. Privind lucrurile în detaliu, înseamnă „a îndepărta asperităţile, depunerile, materialele nefolositoare de pe o piesă, de pe un obiect, de pe un teren etc., în vederea recondiţionării, îmbunătăţirii aspectului său pentru unele operaţii tehnologice”. Şi tot în plan material, termenul se poate referi la „a lipsi de stratul de deasupra, a îndepărta coaja, pieliţa, puful de pe fructe, legume sau de pe ouă”.

Dimensiunea figurată a verbului este extrem de bogată. Are în vedere, mai întâi de toate, ideea de „a (se) scăpa, a (se) salva, a (se) descotorosi de ceva rău”, în cazul oamenilor putând face referire la „a deveni (mai) curat moraliceşte”. Presupun că aici se poate pune în evidenţă conexiunea cu limbajul bisericesc, conform căruia verbul este sinonim cu a izbăvi, a (se) mântui, a (se) purifica.

Dincolo de toate astea însă, registrul familiar şi cel argotic sunt – ca totdeauna – cele mai expresive. Cuvântul se poate referi la bani, mai bine spus la „a rămâne sau a face să rămână fără” ei – a (se) lefteri, sau poate viza viaţa însăşi, ori – mai corect – lipsirea de ea, stabilind sinonimie cu a deceda, a muri, a pieri, chiar a asasina, a omorî, a ucide. Adevărul e că… mai curat de-atât… cu greu se poate imagina. Poate doar primăverii ăsteia – care se lasă dorită – să-i reuşească o curăţire mai profundă şi mai plăcută! Oare mâine?