Verbul de astăzi este unul pe care foarte mulţi dintre noi îl consideră extrem de neplăcut şi preferă să-l ignore cea mai mare parte a vremii, pentru că a muri înseamnă „a înceta de a mai trăi”, „a se stinge din viaţă”. Moştenit din latinescul moriri, cuvântul stabileşte sinonimie cu surprinzător de mulţi termeni din diferite registre stilistice; cele mai comune echivalente sunt a deceda, a dispărea, a se duce, a pieri, a se prăpădi, a răposa, a (se) sfârşi, a se stinge, a sucomba; mai rar folosite sunt cele cu tentă livrescă – a expia, a repauza; din sfera celor învechite putem aminti pe a se săvârşi, a se pristăvi, a se proslăvi, a se petrece, iar din câmpul celor ireverenţioase cu tentă argotică a crăpa, a plesni, a se sparge, a se curăţa, a o mierli. De asemenea, în afară de oameni, se poate referi şi la plante (cu sensul de a se usca, a se veşteji), la diverse forme de emisie energetică, luminoasă, sonoră (făcând referire la „a înceta de a mai fi perceput cu organele de simţ, a se pierde treptat”, a se stinge, a se epuiza, a se extenua), la sentimente şi credinţe (poate muri iubirea sau speranţa), la forme de civilizaţie ori limbi („a înceta de a mai exista, printr-o evoluţie lentă, a ajunge în declin, a apune”).

Cele mai frumoase sunt, desigur, expresiile pe care verbul acesta le construieşte. Asta pentru că – mi s-a părut mie – în româneşte includerea lui a muri în vreo structură stabilă nu are deloc legătură cu moartea; dimpotrivă, are capacitatea de a exprima viaţa, trăirea extremă, fie şi sub forma unei dureri intense, inimaginabile şi incomensurabile. Se poate, astfel, muri de foame (pentru a sublinia sărăcia extremă sau nevoia urgentă de a mânca), se poate muri de frig, de frică sau de tristeţe (şi în general se poate muri mai din orice sentiment uman dus la paroxism), aşa cum se poate muri de dor ori se poate muri după cineva sau după ceva ce mintea şi sufletul omului percepe ca necesar şi obligatoriu; prin exagerare, deci, înseamnă „a suferi foarte tare, a se simţi covârşit de o durere”, dar şi „a-i plăcea nespus, a iubi cu patimă”. Deşi mintea omului nu se simte foarte bine în prezenţa morţii, multitudinea de vocabule care trimit acolo pare să demonstreze că… suntem neputincioşi în a o îndepărta… Într-adevăr, verbul a muri este poate singura certitudine reală a omului. Putem să facem abstracţie de celebra zicală a americanilor cu „moartea şi taxele” – vorbă aruncată mai în glumă, mai în serios – dar adevărul rămâne. Începem să murim atunci când ne naştem, şi totuşi foarte puţini dintre noi reuşesc să facă pace cu această realitate. Este o eternă taină şi sursa celor mai multe întrebări şi poate a celor mai multe religii, o permanentă angoasă a esenţei noastre muritoare, care ne face să-i gonim ameninţarea în cele mai ascunse colţuri ale minţii noastre. Şi totuşi, nu mă pot opri să mă întreb: chiar o fi mai bine să nu simţi durerea?…