Verbul a se duce are cu totul alte valenţe decât corespondentul său tranzitiv. Înseamnă, mai întâi, „a merge, a se deplasa, a pleca undeva sau către cineva”. Nu presupune întotdeauna stabilirea unei ţinte precise, a unei finalităţi, putând fi sinonim cu a colinda, a cutreiera, ori referindu-se la „a pluti pe apă sau a zbura în aer”, la voia întâmplării. De asemenea, unul dintre sensurile sale nu are în vedere elemente concrete, ci se foloseşte cu privire la timp, veşti, zvonuri, gânduri, stabilind sinonimie cu a trece, a se răspândi, a se împrăştia. Semnificaţia figurată are sinonime variate, de la a dispărea, a se stinge, până la a se sfârşi, a muri.

Foarte numeroase şi sugestive sunt expresiile în componenţa cărora intră acest verb. Astfel, se poate transmite dorinţa, ardoarea ori nerăbdarea de a ajunge undeva – a se duce drept / într-un suflet / glonţ / puşcă / întins, ori distanţa mare care se parcurge – a se tot duce. În altă ordine de idei, se poate referi la măritiş – a se duce după cineva, ori la distrugere, la prăbuşire – a se duce de râpă / pe copcă / pe gârlă / pe apa sâmbetei. Poate exprima neîncrederea – du-te-ncolo!, agitaţia – du-te-vino, ocara – du-te dracului!. În mod special, structura ducă-se pe pustii! poate denumi epilepsia sau e un eufemism pentru a denumi diavolul (aghiuţă, necuratul).

Verbul ăsta îmi pare esenţa unei întregi filosofii, ale cărei concluzii – perpetuu surprinzătoare, deşi cunoscute – apar uneori în calea mea, dând substanţă unei legi pe care sufletul meu o îmbrăţişează cu împăcare: toate se duc… A mai trecut o vară. E încă foarte cald, soarele arde cu putere, nu cade niciun strop de ploaie, dar nu am cum să mă înşel. Miroase a nostalgie, lumina se filtrează a miere, frunzele arse se luptă pentru locul lor de pe ram, iar păsările se pregătesc, cu cercuri elegante, de plecarea lor după soare. Eu rămân… Sunt un pic tristă, dar nu e chiar aşa rău: o să-mi fie dor de vară preţ de înc-o iarnă. Căci asta ştiu sigur: sunt nimic fără dorurile mele.