Verbul a (se) plimba înseamnă, în sensul său cel mai larg, „a umbla în voie dintr-un loc în altul pentru a se recrea, a se deplasa fără grabă şi fără ţintă, a face mişcare, a lua aer”. Se poate, de asemenea, referi la o acţiune împreună cu altcineva – „a duce, a purta (oameni sau animale); a scoate şi a însoţi pe cineva la plimbare”, ori asupra unui lucru – „a mişca un obiect încoace şi încolo, a trece dintr-o parte în alta”. De asemenea, se pot plimba ochii sau privirile („a trece cu vederea în repetate rânduri”).

Sinonimele sunt destul de numeroase, cu nuanţe expresive diferite – a călători, a colinda, a cutreiera, a (se) mişca, a parcurge, a străbate, a vântura, dar şi termeni familiari ori regionali – a se plimbarisi, a se şeităli, a şpariţi. Desigur, preferatele mele sunt tot expresiile: „a se plimba ca vodă prin lobodă” (adică a umbla în toate părţile fără nicio piedică), „a plimba degeaba cărţile la şcoală” ori imperativele „du-te de te plimbă!” şi „plimbă ursu’!” (adică „vezi-ţi de treabă!, du-te şi lasă-mă-n pace!, fugi de-aici!, pleacă!”)

Umberto Eco spunea undeva că lecturile sunt precum plimbările prin pădure. Şi m-a făcut mai atentă la felul în care citesc, dar şi la felul în care mă plimb (pentru că şi reciproca e valabilă, nu?). Există plimbări îndelungi, în parcuri pe care nu le ştiu şi în care poate nu mă voi mai întoarce niciodată. Există plimbări familiare în locuri cunoscute, pe care cu drag le regăsesc de fiecare dată. Există călătorii în spaţii îndepărtate, străine şi diferite de mine, dar pe care le îndrăgesc şi pe ţin cuminte în minte. Şi cred că lumea întreagă e o carte pe care fiecare o interpretează după puterea, după chipul şi asemănarea lui.