Verbul a (se) strica este foarte bogat în semnificaţii şi are o mulţime de sinonime. Înseamnă, în sensul său cel mai extins, „a (se) transforma din bun în rău”, fiind echivalent cu a (se) deteriora, a (se) degrada, a (se) defecta. Se foloseşte legat de lucruri care sunt distruse pentru a ajunge la ceva din interiorul lor sau aflat dincolo de ele (de exemplu, ouă, uşi, încuietori etc.) – situaţie în care cel mai utilizat sinonim este a sparge. De asemenea, se poate referi la materii organice – „a se descompune sub acţiunea agenţilor exteriori distructivi”, ori la aer – „a deveni greu respirabil din cauza unor substanţe sau mirosuri neplăcute, nocive”, stabilind sinonimie cu a (se) altera.

Se are în vedere efectul, rezultatul final – distrugerea, uneori subliniind şi intenţia – „a împiedica buna desfăşurare a unei acţiuni, a se pune de-a curmezişul” – sinonim cu a tulbura, a zădărnici. Dincolo de toate, verbul este asociat foarte des cu greşeala – „a pricinui stricăciuni, daune, lipsuri”, ori cu inutilitatea – „a fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situaţie” – sinonim cu a vătăma. Deseori, implică şi vinovăţia – „a greşi, a se face vinovat de ceva”, mai ales atunci când este vorba despre a dăuna unei alte persoane – „a influenţa pe cineva în rău, a corupe”. Se poate strica sănătatea cuiva, starea sufletească sau morală, limba vorbită; se pot strica prietenii, farmece, petreceri, planuri, înţelegeri, legi, vieţi.

Numeroase şi frumoase sunt expresiile, care scornesc o mulţime de alte lucruri de stricat. Se spune, de pildă, că „s-a stricat căruţa în mijlocul drumului” atunci când cineva întâmpină piedici sau are neplăceri, fiind încă departe de ţinta propusă, sau că „îşi strică gura degeaba” cineva care vorbeşte în zadar. Se spune că „bea de se strică” cineva care abuzează de băutură, care bea peste măsură, ori „se strică de râs” cineva care râde foarte tare, cu hohote, fără a se putea opri. Se poate „strica o casă” (adică o căsnicie), i se poate „strica cheful/pofta cuiva” şi se poate „strica inima cuiva”. Iar pentru cei care sunt dispuşi să insiste până la capăt în a încerca ceva, vorba din bătrâni spune că „nu strică să…” ori „ce strică?”. Şi tot aşa…

O noţiune de care nu m-am atins în vorbele de mai sus, dar care se strică mai ales toamna, este vremea. Ea se face urâtă şi neplăcută, înnorată şi chiar ploioasă, aducând cu sine răceala din aer şi răceala din corp, punând la încercare nervii oamenilor încă tânjind după vară însorită. Şi, cu ea, se strică toate cele: cheful de viaţă, de muncă şi de râs, buna dispoziţie, sănătatea ameninţată la orice pas de viroze şi gripe de toate soiurile… Se strică cerul de-atâta nor ce trebuie să alunge de pe sine, soarele de-atâta drum ce trebuie să străbată până la noi, inima de atâta ploaie şi vânt ce trebuie să înfrângă. Dar toamna e bogată în roade, iar puii de om încep, odată cu ea, şcoala. Iar veselia lor parcă mai strică din nostalgie şi din frig.