Verbul a zădărnici s-a format din termenul zadarnic, ce are în limba română atât valoare adjectivală, cât şi adverbială („care este fără folos, fără rost, nefolositor, inutil”). Acesta din urmă vine, prin derivare, de la un substantiv neutru foarte rar utilizat ca atare – zadar (moştenit din slavă), funcţionând doar în structuri de tipul „în zadar”.

Analiza acestei familii lexicale m-a dus cu gândul la faptul că, într-adevăr, o limbă fură din stânga şi din dreapta tot ce se poate, dar nu-i plac întotdeauna toate cuvintele pe care le găseşte. Iar mai apoi, nu se lasă până nu le aclimatizează oarecum, până nu le naturalizează, până nu şi le face proprii cumva…

Verbul de la care am pornit este destul de des folosit şi înseamnă „a face să nu se realizeze, a pune piedici la ceva, a face să eşueze”. Se referă, de cele mai multe ori, la acţiuni, uneltiri sau planuri şi este sinonim cu a dejuca, a împiedica, a strica, a contracara, chiar a anihila. Singurele antonime pe care le-am găsit consemnate sunt a stimula, a încuraja.

Există oameni pe lumea asta care şi-au luat verbul ăsta la ei acasă. Îl ţin bine pe sobă să nu-i fie frig, îl hrănesc din gros să nu cumva să moară de foame, şi orice le-ai spune, în ochii lor se citeşte numai el. Niciun plan nu e bun, nicio iniţiativă nu are şanse de izbândă, nimic n-o să funcţioneze vreodată, degeaba te străduieşti tu, mă, n-are cum să iasă!

Atâta că, pentru a menţine vie atitudinea asta păguboasă, mie mi se pare că se consumă o cantitate de energie cel puţin egală cu aceea necesară pentru a te apuca de ceva. De orice. Chiar cu riscul de a greşi, de a rata, de a te face una cu pământul. Sigur că omul-cu-zădărnicia-n-ochi o să-ţi spună „Ete, vezi?!”, dar satisfacţia pe care o am eu – când mă ridic de jos şi mă scutur de praf, după o răfuială bună cu sorţii – nu se compară cu niciun alt sentiment cunoscut.