Verbul a explicita face parte din fondul nou al limbii, ajungând în româneşte din franţuzescul expliciter. Dicţionarele precizează doar că termenul se referă la „a da un caracter explicit, a face explicit”, stabilind sinonimie cu a clarifica.

Mai multe lămuriri aduc dicţionarele despre explicit, care poate avea atât valoare adverbială, cât şi adjectivală. Acesta se foloseşte pentru vorbe, idei, gânduri, promisiuni (formale) etc. şi înseamnă „care este exprimat limpede şi nu lasă niciun dubiu”, fiind echivalent cu desluşit, lămurit, clar şi antonim al lui implicit. De asemenea, se poate utiliza pentru persoane – „care se exprimă clar şi fără echivocuri”, dar şi în sfera matematică, despre funcţii – „care este egal cu o anumită expresie ce conţine numai variabilele independente”.

Mai rar întâlnit (DOOM-ul nu menţionează această valoare), explicit poate fi şi substantiv (este de gen neutru), denumind o „notă, însemnare la sfârşitul manuscriselor antice şi medievale, în care se menţionează titlul şi autorul lucrării, precum şi alte informaţii în legătură cu manuscrisul respectiv” şi care este marcă a finalului (din expresia „explicitus est liber”, dar poate şi prin analigie cu lat. incipit).

Revenind la verb, trebuie precizat că este relativ uşor de înţeles faptul că acesta poate fi confundat cu a explica. Cei doi termeni sunt asemănători din punct de vedere fonetic, iar semnificaţia trimite, în final, la aceeaşi idee de clarificare, de lămurire, dar fără a se intersecta în ceea ce priveşte aria de folosire.

Diferenţa de nuanţă este destul de dificil de sesizat: a explicita are în vedere afirmarea clară, fără echivoc, de la început, pentru a preveni orice confuzie, iar a explica presupune aducerea unor explicaţii ulterioare, care pot să nu fie atât de relevante în stabilirea unor opoziţii, ci să aibă în vedere, pur şi simplu, informaţii adiţionale.