Azi mi-am ales un verb greu – a reseta. Este o noutate în DOOM2, unde are un articolaş amărât, care precizează forma de indicativ prezent el resetează. În rest, nu prea sunt şanse pentru găsirea unor lămuriri despre el, multe dintre dicţionare nici măcar nu-l menţionează. Prin urmare, despre ce m-am apucat să vorbesc eu azi?

Într-un final, am găsit în Dicţionarul Universal al Limbii Române precizarea că termenul se foloseşte în informatică, şi înseamnă „a reinstala unul sau mai multe programe într-un calculator”. Ceea ce îmi sună mai puţin decât sensurile pe care le are în engleză, unde se pare că există din 1628. Nu sunt un vorbitor extraordinar al acestei limbi, dar înţeleg din traducere: setarea din nou, repornirea unui sistem căruia îi este ataşată o numărătoare, ori fixarea de la 0 (zero) a contorizării care îl însoţeşte. Oricum ar fi, de nuanţă metaforică în toată povestea asta nici nu poate fi vorba.

Mie însă îmi place cum funcţionează în ceea ce îi priveşte pe oameni ideea de resetare. A sistemului nervos central, cu vacanţe, odihnă, excursii, cu deconectare şi întreruperi de rutină. Sau a vieţii afective într-un moment în care o iei de la capăt, lăsând în urmă ceea ce s-a consumat. Resetarea se explică simplu dacă te referi la un nou început – aşa cum aţi fi tentaţi să vă gândiţi – adică la o nouă poveste, la un altul/alta. Mai greu mi se pare altfel, şi mă gândeam deunăzi… cum ar funcţiona „resetarea” în interiorul aceleiaşi relaţii? Şi mi-am amintit de un lucru la care m-am mai gândit cândva: cât de minunat e sentimentul că te îndrăgosteşti, încă şi încă o dată, în fiecare zi, de acelaşi om. Tot într-un soi de resetare perpetuă.