Verbul a subestima înseamnă, în general, a atribui unei fiinţe, unui lucru sau unei împrejurări, o importanţă sau o valoare mai mică decât cea reală. Se stabileşte, astfel, sinonimie cu a subaprecia şi a subevalua, poate cu a minimaliza, a bagateliza, chiar cu a deprecia.

Mie mi se pare că termenul acesta are drept necesitate primară conştientizarea unei erori de evaluare pentru a-şi împlini sensurile. Există o problemă de sincronizare între momentul în care se foloseşte („am subestimat un pericol”) şi momentul la care se referă (ameninţarea propriu-zisă), căci înţelegerea erorii nu se face decât (mult) după ce subestimarea se produce, poate inconştient.

Cel mai neplăcut şi mai detestabil sens dintre toate cele pe care le acumulează verbul este cel pe care îl are forma sa reflexivă. Cred că înfrângerile pe care le poţi suferi în urma subestimării oricărui adversar nu pot însemna decât în cazuri extreme pierderea unui război (şi nu mă refer aici în exclusivitate la vreo formă de război sau alta). Subestimarea, însă, a propriilor capacităţi şi posibilităţi duce, fără putinţă de anulare, la eşecuri, colosale şi iremediabil eşuate în neiubire de sine şi teamă perpetuă. Momentul înţelegerii, al re-estimării este însă măsura adevăratei noastre valori, şi poate constitui şansa unui nou început.