Verbul a idealiza a ajuns la noi din limba franceză – idéaliser, poate și conform unui italienesc foarte asemănător – idealizzare, și înseamnă „a atribui unui lucru sau unei ființe calități excepționale”, dar și „a exagera ceva în bine, a reprezenta ceva mult mai bine decât în realitate”. Sensul cel mai general are în vedere încercarea de „a da realității un caracter ideal”.

Explicația mai detaliată precizează că verbul se folosește cu privire la un lucru sau la o persoană: „a prezenta ca fiind mai bun decât este în realitate, a atribui unui lucru sau unei ființe însușiri excepționale, a-și imagina ceva (sau pe cineva) ca fiind desăvârșit (foarte bun, foarte frumos etc.)”. Sinonimele menționate de dicționare sunt puține și strâns legate de sfera artistică: a înfrumuseța, a poetiza.

Tot astfel mi se pare că sunt întotdeauna privite evenimentele istorice lăsate în urmă. Suntem predispuși la a le bloca în parfumuri idilizante și în nostalgii paralizante, care ne împiedică bucuria vieții prezente și ne fac să irosim clipa. Prinși între umbrele mărețe ale unui trecut fals și speranța într-un viitor perfect ce nu va să vină niciodată. Pentru că e mai ușor să admiri de departe și să deplângi ce nu e, decât să meșterești la ceea ce-ți este la-ndemână.

În fapt, singurul moment perfect pe care-l avem la dispoziție este prezentul. Cel care nu ne place, pe care-l găsim imperfect, pe care-l comparăm cu fantasmele trecutului și pe care l-am dori schimbat, în visuri mărețe. Problema e că, zi după zi, îl pierdem… iar peste ani îl vom privi cu jind și nostalgie, părându-ni-se atunci altfel, mai bun și mai frumos. Ideală. De aceea zic: poate ar trebui să privim ziua de astăzi cu ochii celui ce vom fi mâine și s-o apreciem înainte de a trece.