Verbul a descânta face parte dintre acele cuvinte care pe mine mă încântă: acelea care vorbesc despre ele însele. Mi se par fantastice înlănţuiri de sunete care spun că darul lor este acela de a crea. Dicţionarul ni-l explică prin descrierea ritualului de descântare, care include rostiri de versuri, gesturi magice şi puterea de îndepărtare a farmecelor rele sau de vindecare a unei boli. În această accepţie a termenului nu are sinonime, însă, prin lărgire de sens, este echivalent cu a fermeca, a vrăji. În registru familiar, acumulează sensuri similare cu a certa, a mustra, a bate la cap; şi întotdeauna o să mi-o amintesc pe mama încruntându-se la mine „să nu mai descânt atâta mâncarea aia”. M-a surprins partea etimologică, pentru că verbul e moştenit din latinescul discantare, dar substantivul descântec (formula magică) e un derivat al lui cântec, cu prefixul des-. Vine, prin urmare, de departe şi cu multă poveste.

Una dintre cele mai frumoase prelucrări culte ale descântării populare este plecatul „După melci” al lui Ion Barbu. Aparent un text despre o joacă de copil, poemul are profunzimi extraordinare, devenind o metaforă despre puterea magică a cuvântului, despre momentul în care forţa acestuia depăşeşte puterea omenească de a-l controla. Şi despre consecinţele actelor noastre care, oricât de mare va fi regretul, rămân să ne bântuie singurătatea. Copiii care citesc textul văd doar banalitatea poveştii: băieţelul rosteşte cunoscutele vorbe „Melc, melc, / Codobelc” pentru a scoate vietatea din găoace, minţind că a venit primăvara, însă iarna se întoarce, iar melcul moare îngheţat, după ce băiatul fuge. Furtuna care clatină lumea este, însă, nu o simplă zi a babelor, ci dezlănţuirea crudă a tuturor forţelor naturii, pe care copilul, neştiutor şi crezând că se joacă, le invocă, fără a mai avea puterea să le controleze şi să le domolească. Elevii mei surprind, invariabil, nedreptatea pedepsei, faptul că, cel puţin aparent, cel care suferă este melcul. Şi nu reuşesc întotdeauna să vadă (sau nu cunosc încă) puterea distructivă a remuşcării amare şi inutile, cea care distruge seninul şi inocenţa. Şi întotdeauna (dar întotdeauna) exclamă, crezând că au găsit soluţia: „Dar putea să ia melcul cu el!” Când înţeleg că nu putea, că sacrificiul acela este necesar pentru ca băieţelul să crească, că adeseori cele mai rele urmări ale faptelor noastre le suferă alţii… atunci în ochii lor apare o umbră. Şi câteodată umbra rămâne acolo.