Verbul a (o) mâlci vine din slava veche și se află la originea mult mai cunoscutului adverb – mâlc, ce se obține prin derivare regresivă. Mi-a plăcut întotdeauna expresia „a tăcea mâlc”, pe care am găsit-o extrem de plastică și de… grăitoare.

Iar acum l-am descoperit, folosit în unele regiuni în expresii, pe a o mâlci, însemnând „a nu spune nicio vorbă din cauza unei emoții puternice, a rămâne mut de uimire”, fiind sinonim cu a amuți, a încremeni (ca urmare a unui sentiment foarte puternic), a tăcea (chitic, molcom), a nu crâcni.

Viața ne oferă adeseori prilejul să ne spunem opiniile, să le argumentăm, să ne explicăm, să-i facem pe alții să înțeleagă ce anume ne motivează, ne emoționează, ne determină să reacționăm. Mult mai rar, însă, ne reduce la tăcere prin surprizele pe care ni le oferă, plăcute sau neplăcute.

Momentele acestea, în care nu știm cum să reacționăm, cum am putea să răspundem și ce am putea să spunem, în care vorbele nu sunt la fel de rapide ca gândurile, care și ele rămân mult în urma evenimentelor… momentele astea poartă cu ele cele mai memorabile secvențe ale vieților noastre mici.

Prin urmare, data viitoare când ați mâlcit-o, trageți adânc aer în piept și nu vă pierdeți cu firea. E bine uneori să rămâi fără cuvinte, fără respirație, fără pământ sub picioare… Căci amintirile – fie amare sau dulci, fie urâte sau frumoase, dar întotdeauna durabile – așa se fac, iar magia trăirii, din ele se naște.