Verbul a (se) binedispune face parte dintre cele cu explicații simple și la obiect, fără prea multe complicații lingvistice. Este obținut prin compunere, din adverbul bine și verbul a dispune, însemnând „a face să se simtă sau a se simți bine”. Previzibil, concis, eficient.

Pe cât de simplu pare sensul, pe atât de complexă este operațiunea pe care o presupune, pentru că rețeta magică nu este aceeași pentru toți oamenii. Reacționăm diferit la stimuli, starea de bine este – inevitabil – una personală, irepetabilă și, deși arătăm la fel cu oricare alt seamăn al nostru, binedispus și el, mecanismul interior al acestei stări îmi pare mie destul de diferit. Și nu doar atât… dar cred că nici stările noastre de bună dispoziție nu au aceleași cauze și aceleași forme.

Uneori e nevoie doar de un film bun, vreo comedie reușită sau o preferință mai veche pe care n-am mai văzut-o de multă vreme. Alteori, magia vine de la ieșirile cu un prieten – ori doi, ori trei, ori nouă – sau vreo vizită făcută ori primită. Un buchet de flori, o rază de soare, un zâmbet, un telefon, un copil jucându-se, un cățel alergând. Uneori ajunge doar atât.

Pentru mine, de pildă, dansul este întotdeauna o soluție. Acum o săptămână, mă întorceam de la Constanța, după trei nopți de țopăială strașnică pe plaja de la Festivalul Neversea. Este o experiență interesantă, care dublează mai vechiul (nu cu mult) Untold de la Cluj, de care ne-am bucurat anul trecut. Personal, mi-a plăcut un pic mai mult la mare – cazarea mult mai ieftină, plaja de peste zi, durerile mai slabe de oase și mușchi (nisipul amortizează mai bine șocul mișcărilor), toate astea au făcut din experiența Neversea una notabilă, pe care sper să o reeditez în fiecare an. Spre binedispunere la început de vacanță.