Verbul a (se) informa este unul fundamental în zilele noastre, fără a fi, desigur, o invenţie a lumii moderne. Înseamnă „a da cuiva informaţii despre ceva sau despre cineva, a face cunoscut”, adică „a face să dispună de o informaţie, a pune în cunoştinţă de cauză, a pune la curent”, iar nuanţa reflexivă se referă la „a căuta să se pună la curent cu ceva, a strânge informaţii despre ceva”. Prin urmare, termenul pare să aibă atât un sens general, presupunând pur şi simplu acumularea de informaţie nediferenţiată, cât şi un sens mai restrâns, având în vedere o informare punctuală, referitoare la un anumit subiect bine determinat, în încercarea de a afla cât mai multe despre el. Dintre sinonime, în funcţie de contextul potrivit oricăreia dintre situaţiile menţionate, se pot aminti a se interesa, a (se) iniţia, a se documenta, a (se) edifica, a anunţa, a înştiinţa, a cerceta, a aviza, a încunoştinţa, a vesti, a comunica, a preveni, dar şi regionalisme ca a cerca şi a ştirici.

O vorbă veche de când lumea spune că „informaţia înseamnă putere”, şi chiar dacă sensul s-a modificat mult de-a lungul vremii, logica ei rămâne undeva în afara timpului şi îi asigură universalitatea. Datorită (spun „datorită” şi nu „din cauza”, pentru că nu mi se pare în mod necesar un lucru rău) uriaşei cantităţi de informaţie care există astăzi, mitul „omului universal” a dispărut de mult, deşi mirajul „spiritului enciclopedic” există şi se mai rătăceşte din timp în timp în câte vreun seamăn al nostru. Însă principiul care concentrează informaţia şi puterea a rămas acelaşi. În 2001, pe 15 ianuarie, Wikipedia intra online şi mi se pare un exemplu grăitor (nu absolut!) pentru nevoia omului modern de a se informa. Detractorilor internetului pot să le spun că – da! – acesta nu va vindeca nici analfabetismul, nici prostia. Căci nu e treaba lui. Nici măcar învăţământul obligatoriu n-a reuşit să facă asta. Pentru că, în definitiv, a te informa e o opţiune aproape 100% personală şi liberă de constrângeri.