Verbul a dezinforma mi-a atras atenţia zilele astea, când am stat cu ochii pe mass-media cu mai multă luare-aminte decât de obicei. Termenul se referă la „a informa greşit pe cineva”, dar – foarte important – presupune drept obligatorie intenţia celui care face acest lucru. Prin urmare, cuvântul are în vedere inducerea cuiva în eroare, prin furnizarea unei informaţii false, în mod tendenţios. Ceea ce înseamnă că unul dintre cele mai potrivite [sic!] medii în care se poate utiliza acest cuvânt este presa scrisă şi audiovizuală.

Din punctul meu de vedere, există o singură modalitate de a te informa dincolo de dezinformare: folosirea mai multor surse, care abordează din puncte de vedere diferite acelaşi material brut. Prezentarea obiectivă se bazează exclusiv pe fapte, fără opinii, judecăţi de valoare şi modalizatori, relaţii cauzale şi anticipare de consecinţe. Ceea ce se se vede foarte rar în presă şi – e adevărat – nici nu lămureşte mare lucru, poate pentru că ar trebui să te lămureşti singur. E dificil, dar nici nu cred că e o idee bună să renunţi, rămânând în afara fluxului informaţional.

Privind evenimentele recente din România, încep să cred că este imposibil să capeţi de undeva aprecieri nepărtinitoare. Chiar şi în presa străină am recunoscut accente dintr-o parte sau alta a taberelor locale. De ai noştri, unii isterici până la delir, nici nu mai discut. Dincolo de toate, însă, eu mi-am descoperit o pasiune nouă: dezinformările. Nu mă apuc de vreun studiu profund, dar ultimele câteva luni au fost mană cerească! Şi mi-am amintit astăzi de urarea aceea chinezească: „Fie-ţi dat să trăieşti vremuri interesante!” Da. Mi se pare că sunt.