Mă fascinează lucrurile care pot fi răstălmăcite… mă şi enervează în egală măsură, însă întotdeauna apreciez o provocare; dar nu despre asta e vorba aici. Să luăm un exemplu clasic; ceea ce în limba engleză poartă numele de white lie. În primul rând, la nivelul denominaţiei, expresia mi se pare excelentă; se bazează pe asocierea a doi termeni aparent străini ca sens, nesituaţi în aceeaşi sferă semantică. Apropierea se poate face, însă, prin prisma sistemului valoric bun-rău, obţinându-se, în felul acesta, un oximoron, care mizează pe incompatibilitatea a doi termeni pentru a obţine un efect stilistic extrem; e destul de rar întâlnit, iar cele cu adevărat reuşite sunt puţine. Cel mai apropiat echivalent pe care îl pot aduce din română este minciuna necesară, dar nu are nici pe departe sonoritatea expresiei englezeşti, nici încărcătura stilistică, şi nici măcar arie de răspândire asemănătoare.

Conform utilitariştilor, minciuna nu este interzisă în anumite circumstanţe, atunci când în felul acesta se împiedică un rău mai mare. În această categorie se încadrează minciunile prin care se poate salva viaţa cuiva, minciunile folosite de părinţi faţă de copii, sau minciunile spuse spre binele celor cărora le sunt adresate (persoane bolnave în fază terminală, de exemplu). Întrebarea firească este cine hotărăşte asta. Cine poate judeca situaţia din mai multe puncte de vedere şi găsi soluţia valabilă pentru toate punctele de vedere? S-ar părea că diferenţa fundamentală este intenţia mincinosului (folosesc termenul fără conotaţii), adică diferenţa dintre negativ şi pozitiv. Termenul white-alb pare să fie cel care marchează intenţia benefică. Cel puţin teoretic, o să trecem peste faptul că una e intenţia şi altul efectul, mai mult chiar, că multora ne-a fost demonstrată validitatea dictonului „iadul e pavat cu bune intenţii”. Cuvântul white este cel care modifică fundamental miza, fiind prin excelenţă încărcat pozitiv, din toate punctele de vedere (până şi rasial, pentru cei care au născocit expresia). Există, de asemenea, suprapunerea sintagmei peste ideea de minciună nevinovată, adică de fleac pe care îl arunci din motive variate şi neimportante, din politeţe şi amabilitate, poate complezenţă.

Mie mi se pare un pic comodă abordarea în felul acesta a problemei. Nu spun că eu n-am folosit niciodată „white lies” (ori că o să mă opresc de-acum încolo), dar, tocmai analizând atent momentele acelea, pot spune că se pot confunda uşor cu situaţiile în care am vrut să scap mai ieftin, să evit o situaţie neplăcută. Mi se pare un eufemism frumuşel pentru o minciună pe care am reuşit să o justific în primul rând faţă de mine însămi. Dincolo de toate astea, ceea ce mi se pare mai important este faptul că, până la urmă, nu sunt sigură că minciunile, de orice fel ar fi să fie, pot fi ascunse la nesfârşit, şi mulţi dintre noi reacţionează, ulterior, mai curând la faptul că au fost minţiţi, decât la minciuna în sine, iar bunele intenţii ale celuilalt se duc pe apa sâmbetei. Şi până la urmă – albe, negre sau bleumarin – minciunile sunt toate spusele sau nespusele care induc în eroare şi dezamăgesc, odată dezvăluite.