Verbul a (se) obidi face parte din registrul arhaic al limbii şi este extrem de rar folosit în limba vorbită curent, dar are, pentru mine, o sonoritate minunată şi o semnificaţie năucitoare, extrem de dragă sufletului meu. Forma reflexivă înseamnă, în primul rând, „a se lăsa pradă deznădejdii sau durerii”, fiind sinonim (în ordinea crescătoare a intensităţii) cu a se indispune, a se necăji, a se amărî, a se mâhni, a se îndurera, a jeli, a deznădăjdui.

S-a format din substantivul obidă, care mie îmi pare la fel de complex ca şi dorul pe care atâta ni-l lăudăm. Căci e, (aproape) simultan, întristare (adâncă), durere (sufletească), mâhnire, amărăciune, jale, necaz, ciudă, mânie, nedreptate, asuprire, jignire, insultă, umilire. Deci, mai aproape de rostul etimologic este forma tranzitivă a verbului, echivalentă cu a asupri, a împila, a năpăstui, a oprima, a oropsi, a urgisi…

Continuare »

Verbul a omagia face parte dintr-o categorie aparte a vorbelor: cele care, cel puţin în mintea şi închipuirea mea, au prestanţă. Nu sunt folosite în toată ziua, iar atunci când sunt necuviincios ori mincinos arătate la lume, îi scot ele singure la iveală pe caraghioşii care nu le cunosc rostul şi importanţa.

Are o singură semnificaţie fundamentală – „a aduce cuiva un omagiu, a exprima stima, respectul faţă de cineva” (este sinonim cu a glorifica) şi nu cred că îşi împlineşte menirea prin vorbe sforăitoare ori declaraţii afectate. Cred că adevărata sa esenţă rezidă în consideraţia profundă şi veritabilă pentru cel căruia omagiul îi este adus.

Continuare »

Verbul a cunoaşte are, într-un sens extrem de larg, următoarele semnificaţii: „a lua cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”. Într-un sens mai puţin riguros (dar, probabil, mai adecvat limitelor cunoaşterii umane), verbul înseamnă „a avea sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, a experienţei; a fi luat la cunoştinţă de ceva”.

Cât despre obiectivitate şi adevăr… cel puţin atunci când e vorba despre cunoaşterea oamenilor („a şti, a afla cine este cineva”), mi se pare că, de fapt, participarea afectivă, emoţia, căldura sentimentelor, doar ele ne permit să cunoaştem cu adevărat oamenii din jurul nostru. Celor care ne privesc obiectiv, ca pe obiecte de studiu, de obicei nu le permitem accesul în intimitatea firească, cea care ne dezvăluie esenţa, deci cunoaşterea lor e indirectă şi eronată. Sigur, puteţi să-mi explicaţi cum e cu psihologia, dar sunteţi siguri că v-aţi vrea viaţa trăită între oameni-psiholog?…

Continuare »

Verbul a (se) pierde are un articol de dicţionar cât o zi de post. Vine din latinescul perdere şi are, deci, venerabila vârstă de vreo 2000 de ani, lucru ce explică abundenţa de sensuri şi expresii.

Are atât o valoare tranzitivă („a nu mai şti unde a pus un bun material, a rămâne fără o parte a corpului ori fără o facultate”), cât şi o valoare reflexivă („a nu mai şti unde se află, a nu mai găsi drumul ori locul căutat, a greşi direcţia, a se rătăci de grupul în care se afla”). Se pot pierde sarcini, se pot pierde prieteni, ori pentru totdeauna fiinţe dragi. Se pot pierde întreceri, războaie, afaceri, procese. Se pot pierde trenuri şi ocazii. Ori timp şi chiar viaţa însăşi. Se poate întâmpla să pierzi, pur şi simplu. Chiar totul, şi să te pierzi încă şi pe tine…

Continuare »

Verbul a recongela a dispărut. N-ai zice, dacă te uiţi bine în jur când ieşi un pic mai goluţ pe-afară, după ce anul ăsta a trecut (o dată!) iarna… Prin urmare, protestez! Să se bage verbul la loc, pentru că pericolul nu a dispărut şi nu e drept ca oamenii să nu fie avertizaţi asupra relelor care-i pândesc. Aparent, vorba asta e inofensivă şi n-are de ce exista, pentru că se poate foarte uşor rosti „a congela din nou”, dacă are cineva trebuinţă la o adică… Da, însă congelarea din nou este cu desăvârşire interzisă pentru alimentele perisabile.

Prin urmare, dacă efectul celor două acţiuni nu este acelaşi, nu ştiu de ce îmi pare că acel „din nou” îşi pierde relevanţa, fiind parcă nevoie de un cuvânt cu totul nou. Congelarea e una – necesară şi de folos, iar recongelarea e altă treabă, aşa că să ne-o dea înapoi! Mă întreb uneori dacă nu-şi are, când şi când, rostul lupta pentru existenţa unor cuvinte, dincolo de refuzul cutumei de a le păstra în rândul vorbelor vii. Uite, de pildă, privind acum pe fereastră şi scoţând un pic de nas pe geam…

Continuare »

Verbul a (se) umple are o mulţime de semnificaţii, fie ele proprii, fie figurate. Sensul general se referă la „a face ca un recipient, o cavitate etc. să fie pline (până la limită)”, dar prin extindere de sens termenul poate avea în vedere chiar şi acţiunea de „a face să conţină o cantitate oarecare din ceva”. Termenul se mai poate referi şi la a ocupa ori a acoperi o suprafaţă, o întindere – se umple grădina de flori, pământul de iarbă, cerul de stele.

Verbul se foloseşte şi în domeniul gastronomic – „a introduce într-un înveliş de aluat, de carne, de legume etc. un preparat culinar (tocat), pentru a pregăti anumite mâncăruri”. Tot legat de bucătărie aş menţiona şi expresia a umple borş (adică a pune la fermentat tărâţe amestecate cu drojdie şi apă clocotită), ori cea care are în vedere hrănirea cu asupra de măsură – a-şi umple burta/pântecele.

Continuare »