Verbul a cunoaşte are, într-un sens extrem de larg, următoarele semnificaţii: „a lua cunoştinţă de obiectele şi de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă; a stabili în chip obiectiv natura, proprietăţile, relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul”. Într-un sens mai puţin riguros (dar, probabil, mai adecvat limitelor cunoaşterii umane), verbul înseamnă „a avea sau a dobândi cunoştinţe pe baza studiului, a experienţei; a fi luat la cunoştinţă de ceva”.

Cât despre obiectivitate şi adevăr… cel puţin atunci când e vorba despre cunoaşterea oamenilor („a şti, a afla cine este cineva”), mi se pare că, de fapt, participarea afectivă, emoţia, căldura sentimentelor, doar ele ne permit să cunoaştem cu adevărat oamenii din jurul nostru. Celor care ne privesc obiectiv, ca pe obiecte de studiu, de obicei nu le permitem accesul în intimitatea firească, cea care ne dezvăluie esenţa, deci cunoaşterea lor e indirectă şi eronată. Sigur, puteţi să-mi explicaţi cum e cu psihologia, dar sunteţi siguri că v-aţi vrea viaţa trăită între oameni-psiholog?…

În afară de oameni, se poate cunoaşte bine un loc sau un oraş, se poate cunoaşte o limbă (sau mai multe – străine) sau o meserie, se poate cunoaşte opera unui scriitor, se poate cunoaşte viaţa sau lumea (în general). Sinonimele sunt aproape fără număr, potrivite fiecărei nuanţe, fiecărui substrat, fiecărui context: a afla, a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a deduce, a deosebi, a distinge, a identifica, a înţelege, a gândi, a judeca, a observa, a pătrunde, a poseda, a pricepe, a recunoaşte, a socoti, a stăpâni, a şti etc.

Frumos grăitoare sunt expresiile: se spune că nu cunoaşte moarte un lucru trainic, durabil, şi că se cunoaşte ceva atunci când iese un profit; că (nu) îşi cunoaşte lungul nasului cineva care (nu) îşi dă seama ce i se cuvine; a face cunoscut cuiva ceva înseamnă a anunţa, a da de ştire. Termenul se poate folosi în cheie ironică (cunosc eu bunătatea ta! sau lasă că ne cunoaştem noi!) ori admirativă (pe unde a trecut el se cunoaşte!). Poţi cunoaşte ceva ori pe cineva de mic copil, sau ca pe un cal breaz, ca pe propriul buzunar, ca-n palmă ori cu toate chichiţele.

Cunoaşterea este unul dintre cele mai bune lucruri date omului. Problema este că ea e de multe feluri, însă noi avem orgoliul de a crede că singura adevărată este cea aflată în posesia noastră. Îi desconsiderăm şi îi jignim pe care care nu sunt cunoscători asemenea nouă şi ne credem mai buni decât ei. Nu ne vedem propriile marote şi fanatisme. Nimeni nu poate sări peste propria umbră, iar pe mine conştiinţa propriilor limite m-a făcut să cunosc (îmi place să cred) toleranţa. Şi să înţeleg faptul că cei din jur nu sunt aici să cunoască aceleaşi lucruri ca şi mine, ci să-nlesnească, în timp, cunoaşterea mea de sine. Acesta e rostul cunoaşterii mele şi asta e tot.