a banaliza
Cuvânt vânturat pe buzele tuturor la ordinea zilei, şi mare făcător de minuni în rezolvarea problemelor care îl copleşesc pe omul trăitor al acestor timpuri, verbul a banaliza se dovedeşte, de facto, un soi de panaceu pentru toate lucrurile de care ne lovim şi pe care nu vrem să le simţim. Înseamnă, pe de o parte, „a deveni sau a face să devină banal”, adică lipsit de originalitate, obişnuit, comun, monoton, prozaic, neînsemnat, până într-atât, încât nu are rost să-ţi baţi capul cu el. Cam în acelaşi registru, verbul se plasează pe orbita lui „a trata în mod simplist”. În felul acesta, oamenii au găsit o metodă foarte interesantă de a trece prin viaţă ca şi cum nimic n-ar avea reală importanţă şi valoare, ca şi cum singurele lucruri de care se pot dispensa sunt firimituri pe care le împrăştie colo-colo, ca să aibă impresia că dau ceva, sau fac ceva, sau trăiesc ceva. Dar foarte rar firimiturile sunt realmente părticele din ei. Că dacă nimic nu merită, nimic nu-i de dat.
Nu-mi plac banalităţile. Nu-mi place să le am în viaţă, nu-mi place să le accept, nu-mi place să le dau mai departe. Dar cel mai mult mă doare şi mă enervează momentul în care îmi dau seama că eu sunt banală, într-un anumit sens sau loc. Îmi simt trivializarea şi vulgarizarea până în măduvă, de parcă mi-ar intra apă moartă în sânge! Poate ţine de vreun orgoliu prostesc, sau poate e o tâmpenie care pentru alţi oameni nu înseamnă mare lucru… Însă pe mine mă extenuează gândul că sunt asemenea multor altora. Teoretic, se spune că suntem unici şi irepetabili, că fiecare om care ne cunoaşte nu va mai şti pe nimeni asemenea nouă. Dar ce prostie e sentimentul acela stupid, când înţelegi că ideea asta cu unicitatea e doar o vorba-n vânt. Că lumea e alcătuită din turme şi că tu faci parte cel puţin din una. De aceea mă revolt şi mă opun. Şi mi-l aduc aminte pe Holden Caufield observând că „există lucruri pe care nu le poţi unifica sau simplifica. Adică e greu să simplifici sau să unifici un lucru numai pentru că aşa vrea altul”!
Draga Iulia,
19 iulie 2010 la 10:56nu-ti faci viata usoara de loc. Cum reusesti sa te relaxezi daca nu accepti din cind in cind banalitati? Cum reusesti sa duci o viata normala, cu discutii in pauza intre colegi sau in familie ca sa nu mai vorbim de discutiile intre mame intr-un parc sau in familie care se invirt doar in jurul copiilor. Am urit asemenea discutii (pentru cuvintul asta mi-ar trebui citeva sinonime) pentru ca erau toate la fel. Mai mult m-a ingrozit faptul ca le-am dus (si probabil le mai duc din cind in cind) si eu.
Oamenii sint diferiti (ma repet), ceea ce consideri tu banal, altii considera normal si nu-si fac ginduri. De aceea ei se plimba intr-o turma iar tu in alta. Clar ca nu trebuie sa-i urmezi, nici macar sa-i iubesti sau sa-i accepti dar e atit de tinzit la unicitate? Eu zic ca da. E singurul indemn pe care il avem, sa fim altfel decit ceilalti care ne face si ne da putere sa tinzim la idealuri pe care altfel nici nu le-am baga in seama. Traim intr-o societate in care trebuie sa balansam spagatul cu grija. Individualitatea si geniul singular e ceva la care tinjim dar la ce ajuta geniul cind nu ai pe nimeni in jur care sa-l recunoasca. Daca toti sint genii – devine pina si genialitatea banala. Singuratatea nu ajuta, izoleaza. E perfecta pentru a crea ginduri deosebite si ne-a dat unele opere de arta magnifice care dureaza mai multe secole. Cu ce pret pentru autori? Nu-mi vine nici unul in minte care sa fi avut o viata fericita si echilibrata. Nu multi au ajuns in clinici psihiatrice. Fara banalitati in viata ni se ard prea repede sigurantele. Bine ca te enerveaza, numai asa poti sa schimbi ceva si sa devii altfel. Bun venit in clubul arogantilor care se considera „ceva mai bun”. Pe cine intereseaza birfa?
Eeeeee, mă refeream la banalităţi mai grave, nu la dovezi de minimă capacitate de a conversa cu cei din jur. Dar înţeleg şi punctul tău de vedere :)
Cred că ai vrut să-l foloseşti pe „a tinde” acolo, la mijlocul comentariului… „Ne dă putere sa *tindem* la idealuri”? Seamănă cu ceva din germană?
Dar mie mi se pare că nu e absolut necesar să fii geniu ca să fii dus cu pluta! Mă descurc excelent şi eu, iar dacă mă uit în jur văd că nimeni nu prea are toţi boii acasă :)) Şi n-aş spune că ştiu prea multe genii…
Deci în clubul aroganţilor mă-nghesui! :)) Se prea poate… Eu nu spun că aş fi neapărat „mai bună”. Spun doar că ştiu sigur că nu sunt banală. Fără ca în ecuaţia asta să intre vreo comparaţie cu altcineva :)
Mulţumesc foarte mult pentru comment :)
19 iulie 2010 la 14:14Văd că nu mai sunt alţi amatori de bârfă :))